Metode de Educație și Învățământ

Ca orice alt sistem construit de şi pentru om, cel educaţional trebuie să ţină pasul cu evoluţia umană, cu nevoile şi cerinţele tinerilor ce îşi petrec timpul în sălile de clasă în zilele noastre. Ca urmare, vom defini educaţia (formală, informală, nonformală, permanentă), aşa cum este ea privită ca proces în secolul XX. Vom evidenţia raporturile dintre acestea şi modul în care abordarea sociologică a sistemului educaţional a condus l consacrarea unei discipline specializate, numită sociologia educaţiei.

Astfel:

- Educaţia (definită prin enumerarea speciilor de acţiune implicate în procesul de învăţare) este ansamblul de acţiuni sociale de transmitere a culturii, de generare, organizare şi conducere a învăţării individuale sau colective.

- Educaţia formală (definită in punctul de vedere al gradului de organizare, este specia care desemnează specificul organizării educaţiei şi anume pe aceea pe care o avem în vedere în primul rând în şcoală), se realizează prin acţiuni de predare şi instruire proiectate şi realizate de personal specializat pentru conducerea învăţării pe baza unor obiective prestabilite în instituţii şcolare ierarhic structurate, după criterii de vârstă şi de performanţă, în cadrul unui sistem de învăţământ.

- Educaţia informală (definită în funcţie de gradul de organizare corelat cu cea formală) este procesul permanent de asimilare voluntară şi involuntară de atitudini, valori, modele de comportare sau cunoştinţe vehiculate în relaţiile şi interacţiunile sociale din mediul personal de viaţă, din familie, joc, muncă, bibliotecă, mas-media, stradă etc.

Educaţia informală ca arie de extindere este în funcţie de:

a) receptivitatea individuală;

b) presiunea socială (respectiv nevoia de anumite calificări, priceperi, competenţe formate prin acest tip de educaţie);

Ea include: socializarea, aculturaţia, propaganda şi alte acţiuni sociale cu efecte educative care au şi funcţii de modelare a conştiinţei.

- Educaţia nonformală (definită tot în funcţie de gradul de organizare), se realizează prin acţiuni educative, filiere de instruire şi reţele de învăţare organizate în afara sistemului de învăţământ ca răspuns la cerinţele sociale şi nevoile individuale de permanentizare a învăţării. S-a dezvoltat îndeosebi în a doua jumătate a sec. XX, fiind acum în expansiune, incluzând instituţii educative destinate mai ales tinerilor şi adulţilor.

Atât educaţia informală cât şi cea nonformală au caracter complementar faţă de instituţiile şcolare, oferind adesea soluţii alternative de formare profesională sau general-culturală.

- Educaţia permanentă cuprinde formele complementare sau care uneori oferă soluţii alternative de formare profesională sau general-culturală, faţă de formele şcolare.

Psihologia educaţiei şi activitatea instructiv educativă

Psihologia şcolară s-a dezvoltat în ţara noastră în cursul sec. XX prin contribuţii semnificative ale cunoscutului psiholog român Constantin Rădulescu-Motru ş.a.

Nestor Iacob-Marius (1901-1989) este un psiholog şi un psihopedagog român reprezentativ din pleiada de psihologi formaţi la Universitatea din Bucureşti sub influenţa lui Constantin Rădulescu. A pus bazele unei psihologii şcolare, preconizând tratarea în învăţământ a fiecărui şcolar, conform ”structurii sale totale”. A proiectat pregătirea psihologilor şcolari într-un centru special – Institutul de Bio-tipologie şi Eugenie şcolară. Între lucrările sale amintim cu referire la psihologia şcolară: Laboratorul psihologic şcolar (1939); Examenul evoluţiei psihologice a copilului de la o zi la şase ani (1940); Carnet bio-tipologic (1941); Probleme de psihologie şcolară, vol.I (1942) ş.a.

În perioada de după cel de-al doilea Război Mondial s-au reluat preocupările în domeniul psihologiei şcolare şi ale psihologiei educaţiei. În anii ce vor urma, apar numeroase lucrări de referinţă în domeniul psihologiei pedagogice, menite să îndrume profesorii pe calea cea bună în ceea ce priveşte activitatea instructiv-educativă.

Ne simţim datori să-i avizăm pe viitorii profesori că o carte de psihologie şcolară, fie

ea şi un manual pentru debutanţi, nu oferă reţete. Oricât de securizante ar părea la prima vedere, ele ascund capcane. Se cere deci o pregătire avizată, capabil să discearnă şi să opteze.

Educaţia morala

Educatia morala reprezinta dimensiunea interna a activitatii de formare-dezvol-tare a personalitatii care vizeaza "ceea ce este mai profund si mai accentuat subiectiv in fiinta umana" (Hubert, Rene ).

Definirea educatiei morale solicita depasirea a doua tendinte extreme: a) tendinta reducerii educatiei morale exclusiv la nivelul proiectarii si al realizarii unor obiective formative (in opozitie cu educatia intelectuala, redusa exclusiv la proiectarea si realizarea unor obiective informative); b) tendinta extrapolarii educatiei morale la nivelul intregii activitati de formare-dezvoltare a personalitati - "educatia morala nu este in fond nimic altceva decat educatia insasi" (Reboul, Olivier ).

Depasirea acestor tendinte extreme implica analiza conceptului filosofic de morala. Din aceasta perspectiva morala reprezinta, pe de o parte, "o teorie a relatiilor cu celalalt si cu sine", respectiv un model de organizare a raporturilor omului cu lumea si cu propria persoana ( Dictionnaire de la philosophie, , . ). Pe de alta parte, prin continutul angajat, morala reprezinta o forma a constiintei sociale care reflecta existenta sociala la nivel "ideologic"/teoretic (ansamblul reprezentarilor, notiunilor, judecatilor, normelor, sentimentelor morale) si psihosocial/practic (ansamblul actiunilor morale).

In perspectiva pedagogica, educatia morala reprezinta activitatea de formare-dezvoltare a constiintei morale a personalitatii umane, proiectata si realizata la nivel teoretic si nivel practic.

Formarea-dezvoltarea constiintei morale la mvel "ideologic", angajeaza "teoria morala", bazata pe norme proiectate si realizate in toate ciclurile vietii. in mod special in plan cognitiv dar si in plan afectiv si volitiv.

Formarea-dezvoltarea constiintei morale la nivel "psihosocial", angajeaza "practica morala", bazata pe actiuni proiectate si realizate in toate ciclurile vietii, integra-te,in mod special, in plan atitudinal.

Aceasta abordare filosofica permite clarificarea a doua probleme importante pentru intelegerea educatiei morale la nivelul unui concept pedagogic fundamental: problema obiectivelor generale care vizeaza ambele niveluri ale constiintei morale, teoria/ideologia morala si practica/actiunea morala, problema continutului, care vizeaza ambele raporturi de comunicare ale personalitatii, "cu sine" (educatia moral-individuala) si cu lumea (educatia moral-civica).

Principiile educatiei morale valorifica determinarile interne angajate in definirea acestei dimensiuni profunde a activitatii de formare-dezvoltare a personalitatii la nivelul unor "axiome" plasate in camp pedagogic deschis. Ele intervin ca "imperative flexibile" care avanseaza criterii de actiune afirmative prin prisma capacitatii lor de demonstratie, de argumentatie in situatii educationale concrete ( Brehier. Emil. , . -; -).

A) Principiul corespondentei pedagogice dintre "teoria" morala si "practica morala";

B) Principiul valorificarii resurselor si a disponibilitatilor pozitive ale per-sonalitatii umane in vederea eliminarii celor negative;

C) Principiul unitatii si al continuitatii axiologice intre toate formele de proiectare si de realizare a educatiei morale;

D) Principiul diferentierii educatiei morale in functie de determinarile sale particulare (varsta, domeniul socioprofesional, context educational) si individuale (structura fiecarei personalitati),

E) Principiul corelarii functionale intre "cerintele " morale si "stimulentele " morale.

Obiectivele educatiei morale pot fi prezentate in cadrul unui model pedagogic centrat pe continuitatea general-particular, exprimata la nivel teoretic si practic, in plan informativ-formativ.