Neuropsihologia Gândirii

Gândirea se ocupa de gândire de mii de ani şi cu toate acestea definirea ei din punct de vedere neurofiziologic rămâne însă dificilă, gândirea reprezentând trăsătura cea mai distinctă şi complexă a omului, care „trece ca ceva de la sine înţeles, un fenomen subiectiv, a cărui caracteristică calitativ superioară este dată de experienţa şi intuiţia general umană ”.

Procesul gândiri reprezintă treapta cea mai înaltă a cunoaşterii, care reflectă posibilitatea reflectării realităţii şi a proiectării acţiunilor viitoare. Prin gândire se realizează o reproducere a particularităţilor lumii materiale într-un fenomen ideal, depăşindu-se însă senzorialul şi situându-se pe treapta superioara a activităţii intelectuale sau logice. Epistemologia marxista are meritul de a fi relevat unitatea şi contradicţia dintre senzorial şi logic, indicând totodată şi baza dezvoltării intelectuale umane. Engels sublinia rolul influenţei activităţii umane asupra gândirii, ca şi faptul că raţiunea umană se dezvoltă în conformitate cu felul cum omul a învăţat să modifice natura. Lenin menţionează că... „practica omului, repetându-se de miliarde de ori, s-a imprimat în conştiinţa omului ca figuri logice” şi de asemenea că „este dialectică nu numai trecerea de la materie la conştiinţă ci şi cea de la senzaţie la gândire” , reflectând totodată şi conţinutul reflectoriu al gândirii.

Gândirea nu se reduce nici la materie nici la energie, dar nu există nici în afara proceselor materiale de la nivelul creierului, fiind de fapt reflectarea generalizată şi mijlocită a obiectelor si fenomenelor, şi a relaţiilor dintre acestea. Activitatea de gândire este una dintre cele mai dinamice funcţii cerebrale umane, având drept scop rezolvarea permanentă a problemelor ridicate, a mediului ambiant şi găsirea celor mai adecvate soluţii în vederea adaptării organismului uman la solicitările mediului fizico – biologic şi social.

Eficienţa gândirii se apreciază in funcţie de rapiditatea stabilirii legăturilor între materialul acumulat şi solicitările momentului respectiv. Exponentele gândirii sunt reprezentate de noţiuni care reflectă de fapt însuşirile esenţiale ale unui obiect sau fenomen din mediul ambiant, extrase prin abstractizare. Noţiunile grupate în diferite asocieri (pe baza asemănării, contrastului, cauzalităţii etc.), acumulate de la simplu complex, de la concret la abstract de la parţial la general, sunt rezultatele unor procese de gândire. Ulterior, noţiunile sunt utilizate în judecăţi, care reprezintă forme logice fundamentale desemnând legăturile existente între obiecte şi fenomene ce se stabilesc pe baza raţionamentelor (inductive sau deductive), efectuate prin analiză şi sinteză, comparaţii, generalizări, sistematizări şi abstractizări – considerate ca operaţii de bază ale gândirii.

Cele mai caracteristice particularităţi ale gândirii sunt înţelegerea (ce presupune asimilarea unui material, fenomen în aşa măsură, încât să poată fi utilizat personal şi creator în faţa solicitărilor), explicaţia şi rezolutivitatea, cu ajutorul cărora se realizează transformarea cunoscutului în necunoscut. Acest proces nu este însă posibil fără a stabili, coordona şi corela diferite relaţii, conţinutului subiectiv al gândirii fiind reductibil la relaţii.

FIZIOPATOLOGIA GÂNDIRII

Tulburările gândirii îmbracă aspecte multiple şi complexe, care pot fi clasificate în următoarele categorii:

Tulburări de ritm si coerenţă

Modificarea vitezei gândirii se poate manifesta, la rândul sau, prin accelerări sau încetiniri marcante.

Accelerarea ritmului gândirii

Accelerarea ritmului gândirii se manifesta printr-o „avalanşă” de idei sau de noţiuni cere se succedă atât de rapid, încât bolnavul nu le mai poate prezenta ordonat, sistematic, pierde firul logic al gândirii, prezentând ceea ce se numeşte „fugă de idei”. Această situaţie se întâlneşte în stările de oboseală intensă şi surmenaj , nevroze, intoxicaţii etilice, precum si in unele boli psihice (sindroamele maniacale, stările de excitaţie psiho-motorie din schizofrenie, paralizia generală progresivă, mai ales in perioada debutului).

O formă particulară o constituie mentismul (încadrat de unii autori în tahipsihie), caracterizat printr-o desfăşurare tumultuoasă şi incorigibilă a ideilor, amintirilor, reprezentărilor in ciuda eforturilor – de obicei fără succes – depuse de bolnav de a se opune. Această tulburare este observată în oboseala marcată, intoxicaţii (cofeina, tutun, alcool, medicamente psihotrope), unele schizofrenii.