Plasticitatea Comportamentală

Plasticitatea comportamentala este o proprietate fundamentala a materiei vii, aparuta din necesitatea materialului biologic de a raspunde la situatii noi, neprevazute, si pentru care nu exista sisteme specifice de raspuns. De asemenea o alta directie de dezvoltarea a materiei vii este aceea spre o mecanica cât mai bine elaborata, dar în acelasi timp si o maxima economie de energie, adica o eficienta (raportul rezultate/efort) maxima de fiecare data. Este lesne de înteles cum a functionat acest sistem pe scara de evolutie a speciilor, adica în filogeneza, dar mult mai interesat de studiat ne apare acest fenomen în ontogeneza, adica pe scara evolutiei individului, unde aceste proprietati ale lumii vii pot fi observate în toata activitatea individului. Acolo unde un fenomen neprevazut este gestionat de un sistem nespecializat, acolo trebuie sa vedem plasticitatea comportamentala, ca orientare fundamentala a sistemului viu.

Baza acestei proprietati este însa cu siguranta una singura: aparitia si dezvoltarea sistemului nervos, care a devine din ce în ce mai perfectionat si mai elaborat pe fiecare noua treapta a evolutiei. De aceea, s-a ajuns la om ca limitele de raspuns în fata necunoscutului sa fie practic inestimabile, plasticitatea comportamentala la om fiind maxima. Este greu însa sa putem vorbi de plasticitate comportamentala în afara sferei sistemului nervos. Este imposibil sa vorbim despre plasticitate comportamentala în ontogeneza în afara lumii animale, încât nu putem afirma existenta acestei proprietati în lumea plantelor.

Cu toate ca tot materialul viu pastreaza ca o potentialitate acesta proprietate, prin dezvoltarea sau perfectionarea anumitor sisteme, adica prin ultraspecializare, plasticitatea comportamentala se diminueaza, daca nu chiar dispare. La nivel individual acest lucru poate însemna disparitia individului, incapabil sa se adapteze la noile conditii, dar la nivelul speciei, acest lucru poate duce la extinctie. Speciile disparute si-au dovedit incapacitatea adaptationala la schimbarile ce au survenit, deci lipsa plasticitatii. Speciile care au supravietuit sunt rezultatul unei specializari moderate care a lasat loc si pentru plasticitate.

Cel mai bun exemplu de plasticitate comportamentala ramâne însa omul. Spre deosebire de alte specii, care pentru a supravietui au fost nevoite sa se schimbe, sa evolueze, ajungând în final sa se specializeze si deci sa se deplasticizeze comportamental, omul cu ajutorul celui mai eficient sistem nervos elaborat pâna acum, a reusit sa schimbe mediul înconjurator astfel încât sa se potriveasca nevoilor lui , mai degraba decât sa se adapteze la schimbarile mediului. Acest lucru i-a permis omului sa ramâna specia cea mai plastica din punct de vedere comportamental. Acest lucru se vede însa mai cu seama în procesul de ontogeneza.