Scheme Cognitive ale Eului

1. Sinele personal: imaginea de sine şi identitatea personală

În sens general identitatea se referă la caracterul ei de a fi acelaşi (el însuşi) sau unic, deşi poate fi perceput, reprezentat sau denumit în moduri diferite. În relaţie cu concepţia pe care fiecare societate o elaborează privind identitatea umană, etnică şi culturală, identitatea personală, rezultă din experienţa proprie a unui subiect de a simţi că există şi de a se recunoaşte prin raportare la altul, atât ca fiinţă singulară dar şi identică, în realitatea sa fizică, psihică şi socială. Identitatea personală este o construcţie dinamică a unităţii conştiinţei de sine, prin intermediul relaţiilor intersubiective, al comunicărilor verbale şi experienţelor sociale.

Identitatea este un proces activ, afectiv şi cognitiv de reprezentare de sine în anturajul său, asociat cu sentimentul subiectiv al permanenţei sale, ceea ce permite persoanei să perceapă viaţa ca o experienţă care are continuitate şi unitate şi să acţioneze în consecinţă. Identitatea satisface nevoia inter şi intrapersonală de coerenţă, de stabilitate şi de sinteză care asigură o permanenţă în existenţă. Aceste funcţii de reglare sunt indispensabile pentru adaptarea la schimbări şi evitarea apariţiei unor tulburări de personalitate legate de confuzia şi difuziunea identităţii sau de fragmentarea ei.

Identitatea personală se plasează pe un continuum. Ea implică legăturile din trecut în construirea unui orizont temporar. Atunci când partea originară a identităţii nu poate fi investită, echilibrul persoanei este afectat. Identitatea personală este sexuată; felul în care se obişnuieşte cu corpul său şi îşi asumă identitatea de gen depinde de încorporarea obiectelor libidinale dar şi de efectele atribuirii socioculturale a rolurilor masculin şi feminin. Actele, creaţiile, posesiile ca şi diferenţierea, confruntările şi angajamentele sunt mijloace pentru înţelegerea distinctă a identităţii sale personale. Articularea acestor faţete multiple depind de coerenţa şi dinamismul principiului organizator al adaptărilor (forţa eului) care reglează interacţiunile dintre schimbările vieţii şi cele ale mediului.

U. Şchiopu consideră că: identitatea este denumirea dată conştientizării sentimentelor de apartenenţă ale sinelui (apartenenţa de familie, ţară, cultură, popor, etnie, ideologie, grup profesional). Identitatea se realizează prin identificare dar nu este egală cu aceasta. Conţine forme de proiectare şi de exprimare ale sinelui, implicaţii în solidaritatea participativă cu relaţiile cuprinse de identificare. Unii autori se referă la un sentiment de rudenie difuză sau latentă implicată în sentimentele de apartenenţă ale identităţii. Se diferenţiază substructuri ale identităţii ca subidentităţi: subidentitatea familială, profesională, culturală, etc. Se observă că identitatea este deja clar situată la frontiera dintre individual şi colectiv, dintre persoane şi grupurile lor de apartenenţă. Ea se înrădăcinează în ceea ce măcar la început, nu este identic şi se îmbogăţeşte din această diferenţă.

Identitatea este dimensiune centrală a concepţiei despre sine a individului, reprezentând poziţia sa generalizată în societate, derivând din apartenenţa sa la grupuri şi categorii sociale, din statutele şi rolurile sale, din amorsările sale sociale.

Un alt concept foarte apropiat de cel de identitate este cel de imagine de sine. M. Zlate consideră imaginea de sine ca fiind „totalitatea reprezentărilor, ideilor, credinţelor individului despre propria sa personalitate, cu alte cuvinte este vorba de modul în care se percepe individul, ce crede el despre sine, ce loc îşi atribuie în raport cu ceilalţi”. Imaginea de sine reprezintă un integrator şi organizator al vieţii psihice a individului cu rol major în alegerea valorilor şi scopurilor; ea este nucleul central al personalităţii, reper, constantă orientativă a ei, element definitoriu al statutului şi rolului social. Pe de altă parte, G. Claus citat de V. Ceauşu (5, pag. 16 ) consideră imaginea de sine ca o percepţie şi o valorificare a concepţiilor despre sine, a propriilor poziţii, judecăţi, orientări în atribuirea de valori, capacităţi şi deprinderi, precum şi asupra premiselor obişnuite ale acestora. Imaginea apare ca o oglindă individuală a solicitărilor socialmente condiţionate ale lumii înconjurătoare şi serveşte conştiinţei propriei identităţi în condiţiile schimbării situaţiilor exterioare.

Din prisma Psihologiei sociale (10, pag. 131), imaginea de sine reprezintă forma subiectivă prin care luăm cunoştinţă şi ne reprezentăm propria persoană (ca sistem de însuşiri, relaţii şi calităţi psihosociale care dau identitate socială individului), ansamblu de trăsături, însuşiri şi relaţii cu mediul natural şi social. Imaginea de sine se constituie reflexiv pe fondul unui sentiment de identitate şi continuitate a propriei persoane, trăit preponderent ca ipostază a prezentului psihologic „eu sunt, eu fac, eu am”.