Stresul Posttraumatic

Un traumatism sever şi neaşteptat poate avea loc în mai puţin de un minut, dar poate avea consecinţe de lungă durată. Tragedia tulburării de stres posttraumatic (TSPT) este puternic adusă în relief când trauma îşi are originile în contextul inumanităţii omului faţă de om. În acest capitol, cazul lui Tom ilustrează psihopatologia asociată cu TSPT în toate nuanţele ei şi furnizează o apreciere personală a impactului său. Într-unul din oricare număr de evenimente rezumate în fiecare zi în mijlocul paginilor de ziare, Tom, în ceaţa războiului din Irak, împuşcă şi omoară o femeie însărcinată şi tânărul său copil în prezenţa soţului şi a tatălui. Impactul evenimentului îl devastează. Intervenţia terapeutică, impresionabilă şi competentă, descrisă în acest capitol este un model pentru terapeuţi, şi contrazice conceptul că, în aceste cazuri grave, terapia manuală poate fi şi automată. Noua generaţie de tratament pentru TSPT, numit „terapia prelucrării cognitive”, de autori, este suficient de detaliată pentru a le permite practicanţilor bine informaţi să integreze acest program de tratament in practica lor. Acest cuprinzător program de tratament are avantajul celei mai recente evoluţii în cunoştinţele noastre de psihopatologia impactului traumei prin încorporarea de strategii de tratament specific adaptate să învingă trauma referitoare la psihopatologie. – D.H.B.

Diagnostic

Spre deosebire de multe alte diagnostice psihiatrice, tulburarea de stres posttraumatic (TSPT) necesită să se întâmple un anumit tip de evenimente în urma cărora, persoana afectată nu s-a recuperat. Întâi, pentru a beneficia de un diagnostic de TSPT în conformitate cu Manualul de diagnostică şi statistică a tulburărilor mentale, ediţia a IV a (DSM-IV, Asociaţia Psihologilor Americani, 1994), individul trebuie să fi experimentat, să fi asistat, sau altfel, să se fi confruntat cu un eveniment care a implicat moartea, sau ameninţarea cu moartea, lezare gravă, sau ameninţare a integrităţii fizice. În al doilea rând, răspunsul individului la eveniment trebuie să implice frică intensă, neajutorare sau oroare. Astfel, un eveniment este definit ca traumatic când a implicat moarte sau vătămare, şi experienţa puternic negativă a individului afectează răspunsul la eveniment (criteriul A). Criteriul simptomelor este împărţit în trei mari categorii: reexperimentarea simptomelor (criteriul B), evitarea şi paralizia simptomelor (criteriul C), şi hipeactivare (criteriul D). În conformitate cu criteriul B, reexperimentarea simptomelor trebuie încercată într-unul din următoarele moduri: Amintirile traumei ar putea ajunge în cunoştinţă repetitiv, fără avertizare, se pare „din senin”, fără memento care să le scoată. Persoana cu TSPT ar putea experienta . Amintirile inoportune ar putea de asemenea apărea în timpul somnului, sub forma unor coşmaruri recurente ale evenimentului. În plus, când se confruntă cu indicii asociate cu evenimentul traumatic, actual sau simbolic, individul ar putea expune reacţii psihologice intense (ex. Teroare, dezgust, depresie) şi/sau răspunsuri fiziologice (ex creşterea ritmului inimii, sudoare, şi respiraţie rapidă).

Această reexperimentare a simptomelor sunt în general încercate ca dureroase şi inoportune, pentru că individul nu are control asupra când sau cum se întâmplă, şi scot la iveală emoţii negative asociate cu trauma iniţială. (Janoff-Bulman, 1992; Resick & Schnicke, 1992). Stimulii (indicii) fricii sunt uneori evidenţi, ca şi bătălia veteranului care se cufundă în frică atunci când o maşină ratează, pentru că sună ca şi un foc de armă. Cu toate acestea, uneori relaţia dintre traumă şi indiciu nu este clară imediat. De exemplu, supravieţuitoarea unui viol, se temea să facă duş, chiar dacă violul a avut loc departe de casa ei. Totuşi, decum a început să aibă de-a face cu violul în tratament, a făcut un duş, s-a simţit foarte vulnerabilă pentru că era singură, dezbrăcată, nu avea cale de scăpare, şi a diminuat viziunea şi ascultarea tuturor stimulilor care i-au amintit de viol.

Simptomele evitate şi paralizate (criteriul C) reflectă încercarea individului să obţină distanţă psihologică şi emoţională faţă de traumă. Unii au sugerat că simptomele evitate sunt un răspuns la reexperimentarea simptomelor (Creamer, Burgess, & Pattison, 1992), cu toate că unele studii analitice ale simptomelor TSPT, având în vedere că paralizia este asociată cu simptome de înaltă excitaţie ((Buckley, Blanchard, & Hickling, 1998; Taylor, Kuch, Koch, Crockett, & Passey, 1998). La fel cum amintirile traumatice se impun in cunoştinţă, aşa fac şi emoţiile negative dureroase ascociate cu trauma iniţială. Astfel, individul ar putea evita gânduri şi sentimente despre traumă, să evite situaţii şi evenimente care amintesc de traumă, sau ar putea uita aspecte semnificative ale traumei. Evitarea amintirilor traumei conduc la o cădere temporară în emoţii dureroase, care cresc comportamentul evitant. Similar, simptomele detaşate sau paralizate sunt o încercare să taie din sentimentele care evită durerea asociate cu amintiri nedorite (Astin, Layne, Camilleri, & Foy, 1994; Resick & Schnicke, 1992). Această deprindere ar putea generaliza la toate emoţiile, pozitive şi negative. Supravieţuitorii traumei de obicei că nu mai au sentimente puternice, sau că ei se simt prost o mare parte a timpului. Acest tip de detaşare generalizată s-ar putea amesteca profund cu abilitatea individului de a se amesteca cu alţii, să se bucure de viaţa zilnică, să rămână productiv, şi să facă planuri pentru viitor. Supravieţuitorii traumei au raportat frecvent un crescut stil de viaţă constrâns după ce experienţa traumatică cuvenită cu nevoia să evite aluziile memoriei traumatică şi emoţiile asociate. Sunt obligatorii cel puţin trei tipuri de comportament evitant înainte să poată fi pus diagnosticul.