Teorii Comportamentale

Una dintre cele mai importante sarcini ale asistenţei sociale ca teorie este de a analiza formele şi metodele delucru cu beneficiarii, de a elabora tehnicile eficiente de rezolvare aproblemelor. Orice acţiune întreprinsă de asistentul social în contextul activităţii sale profesioniste e de neconceput fără cunoaşterea teoriei.Teoria îl ajută să defnească problema, cazul pe care îl are desoluţionat, să-i găsească sens şi explicaţie, fie conferă o semnificaţie faptelor şi "situaţiilor sociale". Teoria îl ajută să reducă cât mai mult posibil imprecizia, starea de nesiguranţă şi, prin aceasta, dependenţa înraport cu ceilalţi factori sociali. Numai cu ajutorul teoriei faptele,fenomenele, diferitele situaţii sociale devin inteligibile, iar noi trăimsentimentul că ştim unde ne aflăm şi că lucrurile par mai puţin încurcate. Cercetările efectuate permit să definim teoria asistentei sociale ca ştiintă despre legitătile şi principiile functionării, dezvoltării şi dirijării proceselor sociale concrete şi a stărilor individului incondiţii de viată dificile, despre protectia drepturilor şi libertătilor personalităţii prin actiunea cu un anumit scop asupra ei şi a mediului social in care se afiă.

Orice societate apreciază comportamentul membrilor săi din punctul de vedere al conformării acestora la normele morale şi la cele juridice. Nerespectarea acestor norme atrage după sine măsuri coercitive sau punitive. Datorită acestui fapt, fenomenul infracţional capătă caracteristicele unei probleme sociale de importanţă majoră pentru intreaga societate, ale cărui consecinţe şi moduri de soluţionare se resimt la toate nivelurile ei. Teoriile psiho-sociale susţin că achiziţiile rezultate în procesul interacţiunii şi invăţării psiho-sociale sunt principalele cauze, explicaţii ale infracţionalităţii. Tendinţa unor persoane de a devia în plan comportamental este relativ generală şi constantă, astfel că acestea se vor comporta în mod frecvent antisocial dacă ele nu sunt formate şi sustinute în a evita această tendinţă.Conform acestor teorii comportamentul infracţional este invăţat prin interacţiunea dintre persoană şi ambianţă. Învăţarea ar include tehnicile comiterii actelor criminale, motivele, trebuinţele, raţionalizările şi atitudinile favorabile comiterii infracţiunii. Cei implicaţi în studierea fenomenului infracţional sunt interesaţi în primul rând de explicarea cauzală a acestuia, de evidenţierea factorilor determinanţi, deoarece concepţiile şi teoriile elaborate au un puternic rol reglator asupra diferitelor componente ale sistemului legal şi asupra tipurilor de activităţi corecţionale şi profilactice.

În încercarile de conturare a unor teorii, tipologii se lovesc de marea variabilitate a manifestarilor comportamentale implicate în conturarea unor infracţiuni. Ca urmare a unor asemenea demersuri, au apărut de-a lungul timpului o serie de teorii care tratează ăn maniere particulare comportamentul infracţional. Problemele pe care încearcă să le soluţioneze aceste teorii sunt cât se poate de fireşti, astfel: - “De ce unele persoane comit acte infracţionale, iar altele nu? Există anumite cauze ori anumiti factori care determina un comportament infracţional? Unde trebuie cautaţi aceşti factori?Pentru a raspunde la aceste întrebări, comportamentul a fost în general privit ca un răspuns al personalităţii faţă de o situaţie determinată. În aceste condiţii, etiologia comportamentului infracţional se poate situa în personalitatea infractorului, în situaţia preinfracţională sau în îmbinarea celor doua (Gassin, 1990). În contextul unei amplificări a cercetării stiinţifice în toate domeniile, caracterul uman şi social al infracţiunii nu mai putea fi ignorat, cercetarea fenomenului şi a comportamentului infracţional devenind inevitabilă. În funcţie de factorii considerati a fi determinanti in explicarea fenomenului si a comportamentului infractional, am selectat acele teorii care sunt reprezentative pentru domeniul psihologiei judiciare.

TEORIA ASOCIERILOR DIFERENŢIALE

Această teorie aparţine sociologului american, criminolog Edwin Sutherland (1966), profesor la Universitatea din Indiana, teorie expusă în lucrarea “Principii de Criminologie”. Ulterior, ea a fost mult dezvoltată şi modificată. O ultimă variantă cu acelaşi titlu a fost publicată în anul 1955 sub îngrijirea colaboratorului principal al lui Sutherland, Donald R.Cressey.

Sutherland constată că există doua tipuri de explicaţii ştiinţifice ale fenomenului criminal: fie în funcţie de elementele care intră în joc în momentul în care infracţiunea este comisă, fie în funcţie de elementele care şi-au exercitat influenţa anterior, mai ales în viaţa infractorului.

Explicaţia actului criminal în viziunea lui Sutherland presupune următoarele coordonate: a).comportamentul criminal se învata ca oricare alt comportament; b).învaţarea comportamentului infracţional are loc printr-un proces complex de interacţiune şi comunicare directă cu alte persoane; c).învaţarea are loc mai ales în interiorul unui grup restrâns de persoane; d).procesul de invăţare presupune: asimilarea tehnicilor de comitere a infracţiunilor, orientarea motivelor, a tendinţelor impulsive, a raţionamentelor şi atitudinilor care conduc şi intretin violenţa; e).orientarea motivelor şi a tendinţelor impulsive este în funcţie de interpretarea favorabilă sau defavorabilă a dispoziţiilor legale; f).un individ devine criminal dacă interpretările defavorabile respectului legii domină interpretarile favorabile; “acesta constituie principiul asocierilor diferenţiale” ; “cei care devin criminali o fac pentru că sunt în contact direct cu modelele criminale şi mai putin cu cele anticriminale”; g).asocierile diferentiale pot varia în privinţa duratei, frecvenţei, intensităţii etc. h).formaţia criminală prin asociaţie nu se dobandeşte doar prin imitaţie; i).comportamentul criminal este expresia unui ansamblu de trebuinţe şi valori, dar nu se explică prin acestea (hoţul fura în general pentru a avea bani, dar tot pentru bani muncesc şi oamenii cinstiţi). Acest mecanism explică fenomenul criminal la nivel individual. Rata criminalităţii este expresia unei organizări diferenţiale a grupului.

TEORIA CONFLICTELOR DE CULTURI

Teoria conflictelor de culturi, apartine criminologului american Thorsten Sellin (1960), profesor al Universitatii din Pennsylvania si timp de mai multi ani, Presedinte al Societatii Internationale de Criminologie. Termenii cultura si conflict, ce alcatuiesc atat titlul lucrarii lui Sellin, “Conflict cultural si crima”, cat si elementele principale ale teoriei sale, au o semnificatie particulara ce impune unele explicatii. Astfel, prin termenul "cultura" autorul desemneaza totalitatea ideilor, institutiilor si produselor muncii care aplicate la grupuri determinate de fiinte umane, permite a se vorbi despre regiuni culturale, despre tipuri de cultura, despre cultura nationala si asa mai departe. In acest sens orice tip de populatie poseda o cultura.

Prin “conflict cultural”, autorul desemneaza lupta intre valori morale sau norme de conduita opuse aflate in dezacord. La randul lor, normele de conduita inseamna reguli exprimate sau implicite, pe care o persoana le urmeaza atunci cand se gaseste intr-o situatie care impune o actiune sau un raspuns din partea sa.