Metode, mijloace și forme de organizare a educației adulților

Delimitări conceptuale

Educatia este forma de adaptare esentiala a omului la lume si a lumii la om. Adaptarea se face insa primtr-un model interior tridimensional de cunoastere, de apreciere, de actiune.Etimologic cuvintul „adult” (adultus) vine de la participiul trecut al lui „adolesco” (ceea ce s-a intarit, dezvoltat, a crescut). Adult semnifica deci ceea ce a crescut, este format; adica sinonim cu matur. Sub raport socio-psihologic stadiul de adult cuprinde simultan maturizarea dezvoltarii fizice, intelectuale, morale, sociale, emotionale si afective. Maturizarea insa, la rindul ei, presupune acceptare unui nivel satisfacator in dezvoltarea unei aptitudini.

Andragogia este stiinta care se ocupa cu metodele de educatie ale adultilor; Domeniul de cunoastere si practica sociala al carui obiect specific este ajutorul educativ in folosul adultilor

Educaţia adulţilor este un domeniu disciplinar mai puţin dezvoltat în ansamblul ştiinţelor educaţiei. Teoreticienii educaţiei s-au focalizat mai mult pe dezvoltarea mecanismelor explicative şi metodologice pentru educarea copilului, el fiind în creştere, în formare şi necesitând suport şi asistare în dezvoltarea sa. Educarea copilului se realizează în sistemul formal de învăţământ, eforturile cele mai mari fiind concentrate în asigurarea calităţii educării şi formării copilului. Odată format copilul şi încheind educaţia obligatorie, s-a considerat mult timp că nu mai are nevoie să înveţe sau, cel puţin, că, devenind adult, ştie cum să facă acest lucru şi nu mai are nevoie de sprijin. La vârsta adultă, educaţia nu mai este obligatorie, cel puţin formal, educaţia adulţilor realizându-se mai ales în cadrul non-formal sau informal. Sunt argumente pentru care educaţia adulţilor s-a aflat într-un con de umbră - pe nedrept, am putea spune, dacă ne gândim la dictonul „Omul cât trăieşte învaţă". în plus, dacă ne raportăm doar la scara temporală şi ne gândim câtă literatură peda¬gogică, eforturi şi subdomenii s-au dezvoltat în ansamblul ştiinţelor educaţiei pentru a asigura calitativ educarea copilului până la 18 sau 25 de ani şi dacă mai luăm în calcul şi faptul că un individ trăieşte în medie mai mult de 70 de ani, aproximativ 50 de ani din viaţă intrând sub incidenţa educaţiei adulţilor, putem să avem o imagine asupra întinderii domeniului la care ne referim.

Dacă adăugăm la acest tablou faptul că, în această perioadă, adultul are de îndeplinit o serie de roluri sociale, are o serie de responsabilităţi aferente diferitelor statusuri sociale, pentru a căror realizare nu este cu totul abilitat din şcoală pentru a le face faţă, că aceste roluri se suprapun, sunt într-o continuă dinamică şi schimbări (fie că are statutul de părinte, angajat, director, şomer, soţ sau divorţat, recăsătorit, bunic, pensionar, văduv etc), de multe ori provocând situaţii de criza în care adultul are nevoie de asistenţă, ne putem imagina diversitatea nevoilor educaţionale (de perfecţionare, pentru avansare în carieră sau de recalificare, de petrecere a timpului liber şi dezvoltare personală etc.) ale adultului, respectiv complexitatea educaţiei sale.

Concepţia asupra educaţiei adulţilor şi accepţiunile date termenului de-a lungul timpului au fost tributare nevoilor sociale şi individuale, cărora a trebuit să le răspundă cu prioritate, dat fiind contextul sociopolitic, cultural şi economic dintr-o perioadă sau alta. La început, aşa cum remarca C.J. Titmus (1996, p. 9), conceptul a fost folosit oarecum difuz, în sensul de educare/iluminare a maselor largi, nu nea¬părat numai a adulţilor (de exemplu, education populaire în Franţa sau Volksbildung în Germania), accepţiune ce îşi are originea în termenul clasic de folkeoplysning (folosit de Grundtvig, cu sensul de iluminare a maselor largi de ţărani, ca premisă a dezvoltării ţării). Mult utilizat în spaţiul scandinav, conceptul reflecta sprijinul social deosebit acordat adulţilor pentru continua lor dezvoltare individuală şi ameliorare a competenţelor (popular enlightenment), în strânsă legătură cu ideile social-demoerate de bunăstare şi de oportunităţi egale.

R. Muchielli simte nevoia unei delimitări şi mai clare de educaţia copilului, denumind educaţia adulţilor andragogie, deoarece se adresează altor particularităţi de vârstă şi se fundamentează pe alte principii. Mai ales M. Knowles este cel care a încercat să impună acest termen. Paradoxal, deşi ar delimita mai bine educaţia pentru adulţi de cea pentru copii, termenul andragogie (de la grecescul aner, andros -„adult") a pierdut teren în faţa mai familiarului educaţia adulţilor, însă, în spaţiul slav, continuă să fie folosit frecvent.

M. Knowles consideră că sintagma educaţie a adulţilor este greu de definit, datorită complexităţii sale, acoperind, deopotrivă, procesul de învăţare a adulţilor, setul de activităţi organizate - realizate de o varietate de instituţii cu scopul de a atinge obiective educaţionale specifice -, dar şi domeniul practicii sociale (acesta din urmă le-ar include pe primele două).

Toate aceste repere le regăsim reunite sintetic în următoarea definiţie, comprehen¬sivă, elaborată cu prilejul celei de-a XIX-a Sesiuni a Conferinţei Generale UNESCO (Nairobi, 1976):

Ansamblul proceselor organizate de educaţie, în ceea ce priveşte conţinuturile, nivelurile şi metodele, formale sau informale, care prelungesc sau înlocuiesc educaţia iniţială efectuată în instituţii şcolare sau universitare sau sub aspectul formării profesionale, graţie cărora persoanele considerate adulţi de către societatea căreia îi aparţin îşi dezvoltă aptitudinile, îşi îmbogăţesc cunoştinţele, ameliorează calificarea lor tehnică sau profe¬sională sau îi dau o nouă orientare, făcând să evolueze atitudinile şi comportamentele în dubla perspectivă a înfloririi integrale a omului şi a unei participări la o dezvoltare socioeconomică şi culturală echilibrată şi independentă.

Metode specifice

Pentru a transpune în practică aceste repere general valabile, este nevoie de alegerea unei „căi de urmat", adică trebuie să se opteze pentru dimensiunea dominantă a strategiei didactice: metoda de folosit, mijloacele, respectiv formele de organizare fiind auxiliare care pun în valoare o metodă sau alta. Extrapolând, aceiaşi factori care influenţează strategia didactică sunt valabili şi pentru alegerea unei metode didactice, ca „mod eficient de acţiune" (etimologic, metodă provine din greaca veche: metha = „spre"; odos = „cale", „drum"), pentru punerea în valoare/ accesibilizarea şi înţelegerea conţinuturilor, pentru atingerea obiectivelor urmărite. De aceea, atunci când optăm pentru o metodă sau alta, câteva întrebări de control sunt repere utile :

- Ce încercăm să atingem prin folosirea acestei metode (de exemplu, obiective, rezultate ale învăţării) ?

- De ce resurse avem nevoie pentru a aplica această metodă?