Bunavestrirea Nașterii Mântuitorului

„Mântuirea este binele suprem al creștinismului.” 1 Iată cum speranța este redată prin mântuire, iar oamenii nd ascultare cuvintelor Sfintei Scripturi și Sfinților Părinți au speranța de a fi iertați de păcate și deci mântuiți de firea lor păcătoasă. Dar slabi din fire, oamenii nu se puteau mântui singuri, ci aveau neboie de o persoană care să-i îndrume, care să le deschidă ușa, să ridice vălul de ceață de pe ochii lor, în așa fel încât ei să fie capabili să vadă calea cea dreaptă ce trebuie urmată. Așadar în bunătatea Lui, Dumnezeu s-a milostivit încă odată de oamenii cei plini de păcate și L-a trimis pe Pământ pe însuși Fiul Omului pentru a păstori turmele cele risipite și pentru a-i ajuta pe oameni să găsească drumul spre mântuire. După cum aflăm din „Evanghelia după Luca”2, „în luna a șasea, îngerul Gavriil a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galillea, numită Nazaret.”3 În acea cetate trăia o fecioară de neam davidic, Maria, unica fiică a drepților Ioachim și Ana, dobândită pe cât pare, când aceștia erau în vârstă. Părinții ei fiind bătâni, tânăra copilă Maria rămâne orfană de mică, iar tinerețea și-o petrece în sfințenie și cu teamă de Dumnezeu în templul lui Solomon. Așadar timp de doisprezece ani, Preacurata Fecioară a locuit în acest templu, loc în care s-a îndeletnicit nu numai în neîncetata rugăciune către Dumnezeu și cu lucrul mâinilor din toate zilele, ci și cu citirea dumnezeieștilor cărți, cugetând la legea Domnului ziua și noaptea. Astfel aflăm de la Sfinții Epifanie și Ambrozie că, Sfânta Fecioară era foarte isteață la minte și iubitoare de învățătură și se îndeletnicea cu citirea dumnezeieștilor Scripturi. Unul dintre cele mai dragi pasaje la care inima Prea Sfintei Fecioare se umplea de dragoste și bucurie era din proorocirea lui Isaia: „Iată, fecioara va zămisli în pântece și va naște Fiu și se va numi Emanuel.”, adică „cu noi este Dumnezeu”4 Și astfel „în a șasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galillea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David, iar numele fecioarei era Maria. Și intrând ingerul la ea, a zis: „Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei.”1 Iată cum vestitorul lui Dumnezeu sosește în casa Sfintei Fecioare, încercând prin acest „salut”, prin căldura divină să o liniștească pe Sfânta Fecioară, frământată de gânduri și temeri la vederea îngerului, dar să-i transmită de asemene și binecuvântarea lui însuși Dumnezeu, Tatăl Ceresc, atît de iubit de Sfânta Fecioară.