Deismul

Deismul

Deismul ca şi concepţie despre lume şi viaţă a apărut în Anglia şi Franţa în sec. XVII şi XVIII şi i-a avut ca reprezentanţi de seamă pe Voltaire (Franţa) şi Pope (Anglia). Secolul XVIII, intitulat şi secolul luminilor sau secolul Iluminismului, a fost dominat la nivel filosofico-religios de deism. Deismul acceptă existenţa lui Dumnezeu ca şi forţă primară a creaţiei, Dumnezeu este creatorul Universului şi a omului. Dar deismul mai afirmă faptul că după creaţie Dumnezeu a lăsat Universul să funcţioneze de la sine şi că o dată încheiat procesul de creaţie Dumnezeu nu mai intervine în Univers. Prin urmare Dumnezeu nu mai este imanent, nici personal, nu este suveran peste acţiunile omului.

Dumnezeul deist este doar o forţă sau o energie creatoare şi nu o fiinţă personală care să dorească să aibă o relaţie cu omul. În concepţia deistă, universul a fost creat ca “o uniformitate a cauzelor şi efectelor într-un sistem închis”.[3] Adică Dumnezeu nu intervine direct în Univers prin evenimente supranaturale, nu face minuni sau miracole. Prin urmare, pentru deişti, evenimente precum despărţirea Mării Roşii sau învierea din morţi a lui Isus sunt doar basme, nu fapte istorice reale.

Universul în concepţia deistă este un uriaş ceasornic creat şi programat de Dumnezeu în funcţionarea căruia nu mai pot interveni nici Dumnezeu nici oamenii. Omul este şi el parte a “ceasornicului”. Creatia este considerată a fi în starea ei normală, nu cazută în păcat şi poate fi cunoscută prin raţiune. Tot prin raţiune putem să-l cunoaştem pe Dumnezeu, doar studiind creaţia, natura nu şi prin revelaţia scrisă, prin Biblie, şi în nici un caz prin experienţe mistice (viziuni, vise).

Pentru deişti, Dumnezeu nu comunică cu oamenii, nu este necesară nicio revelaţie specială şi nici nu a avut loc vreuna. În concepţia deista “istoria este liniară, direcţia Universului a fost stabilită la creaţie”.[4] Pe deişti dealtfel nu-i interesează istoria foarte mult, deoarece ei caută să-l cunoască pe Dumnezeu în primul rând în natură. Istoria poporului Israel aşa cum este ea descrisă în Biblie este utilă nu ca o consemnare a acţiunilor lui Dumnezeu în istorie, ci ca ilustraţii din care se pot scoate principii etice.

Deiştii sunt foarte interesaţi de etică, istoria fiind utilă doar ca izvor de principii etice. Acest interes al deiştilor pentru etică este o ciudăţenie având în vedere faptul că în deism universul nu este căzut, nu este afectat de păcat, se sugerează astfel că tot ce există este bun. Dacă tot ce există este bun atunci nu mai ramâne loc pentru un conţinut distinct al eticii. De ce să vorbeşti despre rău dacă el nu există?

Din punct de vedere religios deiştii consideră că simpla acceptare a existenţei lui Dumnezeu este suficientă, actele de credinţă nu spun nimic, ele sunt acceptate de oameni printr-o operaţie intelectuală şi corespund nevoii de a-şi afirma credinţa în simpla existenţă a lui Dumnezeu. Deismul se află la graniţa dintre teism şi ateism, preia de la ambele anumite caracteristici dar fără a şi le insuşi total pe niciuna. Putem afirma că deiştii încearcă “să împace capra cu varza” dorind în acelaşi timp sa creadă într-un Dumnezeu dar şi să respecte presupoziţiile ştiinţei naturaliste care neagă existenta lui Dumnezeu şi prezenta lui în viaţa oamenilor Un adversar al acestui curent filosofic a spus că deistul: “nu are suficientă slăbiciune pentru a fi creştin, nici destul curaj pentru a fi ateu”.

Credinta deista si cea mantuitoare

Dupa zeci de ani de mandrie si, mandrie cu necredinta, multi oameni considera ca este foarte util sa declare ca sunt credinciosi. Este parca o moda sa spui ca esti credincios, chiar daca uneori nu uiti sa adaugi "sunt credincios, dar nu practicant".

As preciza de la inceput, pentru motivele pe care le voi prezenta mai jos, ca o asemenea "credinta" este un mod elegant de a spune "nu cred, sunt necredincios". Am mai putea spune ca, pe langa acest gen de necredinta ar mai exista tinerea, cu multa atentie, uneori a obiceiurilor traditional-religioase, fara ca cel care are asemenea mentalitate sa stie ceva despre continutul sarbatorilor sau traditiilor religioase respective. Nu-l intereseaza. Nu-l intereseaza ca traditiile si obiceiurile crestinesti sunt forme prin care omul a inteles sa cultive relatia cu ceea ce sau cu Cel in care crede.

Exista si credinta motivata numai pe sugestiile inteligentei naturale, credinta intr-un cuantum de principii impersonale, universal valabile (pentru ca sunt scoase din experienta de veacuri a omului), principirrespectabile, dar respectate doar in limita posibilitatilor si a intereselor noastre.

In aceeasi categorie intra si credinta intr-un principiu transcendent (impersonal), eventual, creator si ordonator al lumii, dar care nu poate (si nici n-ar fi de dorit) sa intre in viata noastra. Este credinta deista, tot atat de pierzatoare ca si necredinta, precum si pastrarea si respectarea unor obiceiuri crestine fara motivatia tinerii lor.

Daca uneori exista deisti care si-au facut o ideologie care le fundamenteaza credinta lor neautentica, exista altii, din nefericire multi, care au o asemenea credinta, fara sa-si dea seama ca sunt pe o cale gresita si pierzatoare de suflet. Credinta deista este foarte comoda (nu ai nici o obligatie, si nici nu ai de ce sa ti-o asumi, iar constiinta sta linistita pentru ca, de fapt, are un punct de sprijin, chiar neputincios, dar il are).

In cele de mai jos incercam sa prezentam cateva forme de manifestare a credintei deiste cu riscurile pe care le implica si sa precizam elementele si coordonatele adevaratei credinte.