Elemente de antropologie - Natura și destinul omului în lume

Creștinismul acordă omului o valoare cu totul excepțională. De aceea antropologia ocupă un loc important în doctrina creștină. În conformitate cu această doctrină, omul este încheierea și încoronarea acestei creații și valoarea demnității lui întemeiată pe valoarea cu nimic comparabilă a sufletului omenesc, este cea mai înaltă valoare din lumea aceasta. Omul este centrul creației - un microcosmos . El este punctual cosmic, singurul punct în care cerul cu pământul, veșnicia cu vremelnicia se întretaie, unindu-se; întrucât numai omul aparține în același timp și lumii spirituale și celei materiale, lumi pe care le unește prin dihotonismul naturii sale, fiind el prin aceasta o lume mică, icoană a lumii celei mari.

Creștinismul vede în om ființa creată cu o menire foarte înaltă și iubită de Dumnezeu, ființa care trebuie ridicată și mântuită, fiind singura de aici care poartă în sine chipul lui Dumnezeu. Pentru mântuirea omului se întrupează însuși Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, persoana a doua a Treimii dumnezeiești, „luând chipul robului și făcându-se întru asemănarea oamenilor” (Filip. 2, 7), restaurând astfel firea umană și repunând pe om pe calea adevăratei sale meniri. Omul ridicat prin natura și demnitatea sa deasupra tuturor făpturilor pământești a primit o menire sau destinație potrivită cu locul pe care îl ocupă, și anume aceea de a se face „părtaș dumnezeieștii firi” (II Pt. 1, 4) și dumnezeu prin înfiere.

Teologia patristică spune că omul în căutarea libertății în Dumnezeu, se luptă cu limitele sale pentru a dobândi ce este mai bun din existența sa.Împărăția cerurilor. Omul este o ființă dihotomică, creat din suflet și trup. Prin trup omul este legat de lumea materială, iar prin suflet de veșnicie, de cea spirituală. De aici nu se înțelege faptul că în om ar exista două principii contrare unul altuia, ci se face referire strict la cele două aspecte ale vieții: cel material și cel spiritual.

Sfântul Apostol Pavel este cel care vorește despre cele două părți care constituie ființa omului: omul lăuntric (Rom.7,22; Ef.3,16) și omul exterior (IICo.4,16). Astfel părții lăuntrice îi corespund: inima, conștiința, sufletul si duhul exterioare: trupul, carnea, mădularele. Ambele părți sunt create de Dumnezeu, neputând exista în mod separat, ci numai împreună, ca elemente ale întregului care este omul.

Sfântu Martirul Iustin și Filosoful spune că sufletul și trupul se găsesc într-o unire organică, ambele alcătuind identitatea personală care este omul, fără însă a-și pierde însușirile proprii. Cu timpul s-a pus accent mai mult pe suflet, trupul fiind oarecum desacralizat. Anahoreții fiind influențați de filosofia platonică care susținea că trupul este închisoarea sufletului, au considerat că trupul este izvorul și sediul raiului.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că trupul și sufletul nu reprezintă două specii diferite prin a căror unire s-a ajuns la o altă specie care ar fi omul. Ambele reprezintă creația simultană a singurei specii care este omul.