Exegeza Psalmului 95

Psalmul 95 este un psalm de mulțumire, care face parte dintr-o serie de psalmi închinaţi Domnului (YAHWE), ca Împărat În această serie de psalmi, Domnul este numit “Cel Preaînalt” (91:1; 92:1), “Atotputernic” (91:1), El “împărăţeşte îmbrăcat în măreţie” (93:1), este “Dumnezeul răzbunărilor” şi “Judecătorul pământului” (94:1,2), iar în Psalmul 96 poporul lui Dumnezeu este slăvit pentru măreția Lui, dar din nou El ”judecă popoarele cu dreptate” (96:10,13). Psalmul 95 apare între doi Psalmi care îl descriu pe Yahwe ca Judecător. Există oare o idee care unifică acești trei psalmi? Dacă privim atent, putem observa un lucru: începând cu Ps. 94, Domnul este într-o relație strânsă cu poporul Său. De aceea El nu îşi va abandona poporul (9:14) şi va judeca pe cei răi care ”asupresc” poporul Domnului (vezi 94:3,15,23). Dar Domnul își judecă și propriul Său popor atunci când acesta se împietrește în neascultare (95:8-11). De aceea, poporul Său trebuie să vestească printre neamuri, faptul că Domnul împărățește și judecă (sau va judeca) popoarele cu dreptate (96:10, 13).

Tonul exuberant de la începutul psalmului (”Veniţi să cântăm cu veselie să strigăm de bucurie”), se transformă într-unul sobru la sfârșit (”Mi-e scârbă de neamul acesta” și ”De aceea am jurat în mania Mea: ”Nu vor intra în odihna Mea”). Această schimbare a tonului a produs câteva discuţii despre unitatea Psalmului. Wellhausen şi alţi comentatori critici au considerat că au de-a face cu două fragmente care nu au nici o legătură. Totuşi, cei mai mulţi comentatori din ultimul timp au tratat acest psalm ca pe o unitate literară

Astfel, structura psalmului are două părţi: prima parte este o invitaţie la închinare înaintea Domnului (v.1-7c), iar a doua parte este o atenţionare pe care Domnul o are pentru poporul Său (v.7d-11). Această structură ne oferă o altă perspectivă asupra închinării pe care poporul ttrebuie să o aducă Împăratului. Conform psalmului, închinarea adevărată în faţa Împăratului presupune trăire în ascultare de El, nu doar împlinirea unor acte de cult în timpul unor sărbători naţionale.

Este foarte posibil că acest psalm era folosit de comunitatea postexilică la sărbătorile naţionale tradiţionale. Derek Kidner admite faptul că psalmul ar fi putut fi compus pentru Sărbătoarea Corturilor, unde poporul lui Dumnezeu retrăia amintirile pelerinajului prin pustie. Această presupunere poate fi susținută și de finalul psalmului care face referire la călătoria evreilor prin pustie (Exod 17:2,7; Numeri 14:22-23; 20:13).

CHEMAREA LA ÎNCHINARE

v.1-5 Prima chemarea la închinare

Psalmul începe cu chemarea poporului la închinare înaintea Domnului, Împăratul care este “Stânca mântuirii noastre”. Stânca este un simbol pentru putere şi care este aplicat în Vechiul Testament la Dumnezeu în mai multe rânduri (vezi 2 Samuel 22:47 şi compară cu Psalm 62:2, 7; 89:26 şi 78:35). D. M. Howard observă o legătură cu experienţele dela Masa şi Meriba, unde israeliţii au băut apă din stâncă

Închinarea presupune cântarea cu veselie a unor cântări. Aici avem de-a face cu paralelism semantic: expresiile „să cântăm” şi „să strigăm” sunt puse împreună prin cuvintele „veselie şi bucurie”.

Există o progresie în închinare: întâi avem cântece şi stigăte de bucurie, apoi avem o invitaţie pentru întâmpinarea cu laude a Domnului şi mai apoi „să facem să răsune cântece în cinstea Lui”. Aceste expresii ne oferă imaginea Templului, care era singurul loc unde Domnul era sărbătorit de întreaga naţiune. În contextul Sărbătorii Corturilor, sărbătoarea bucuriei, națiunea retrăia momentele în care poporul eliberat din robia Egiptului era condusă prin pustie de Domnul, care locuia împreună cu ei în Cortul Întâlnirii Dacă aceasta a fost contextul în care a fost compus psalmul, ne putem imagina de ce psalmistul invită poporul la o asemenea manifestare a închinării.