Isihasmul

INTRODUCERE

Isihasmul este un termen ce trebuie cunoscut şi ,,recunoscut” mereu într-un orizont nou, care ne dezvăluie deschideri din ce în ce mai ample. El desemnează pentru Biserica Ortodoxă o cale spirituală caracteristică tradiţiei creştine orientale. Termenul însuşi de isihasm este realmente teologic, pentru că nu se referă doar la o cunoaştere teologică conceptuală, ci ne conduce spre înţelegerea unei experienţe spirituale trăite .

Apărută probabil în deşerturile Egiptului şi ale Siriei, această formă de pietate, specific ortodoxă, a jucat un rol considerabil în spiritualitatea creştină de Răsărit, ,,Rugăciunea lui Iisus” formând obiectul principal al misticii ortodoxe. Ca rugăciune a minţii, Nil Sinaitul o identifică în contemplaţia lui Adam în paradis. Şi cum prin lumina ei harică omul e ridicat din nou la înălţimea sublimă a unirii nemijlocite cu Dumnezeu, în care a trăit Adam, ea poartă supranumele de ,,Rugăciunea paradisiacă”.

Metoda isihastă consideră că, pentru înălţarea către lumina spirituală sunt necesare două lucruri: asceza şi rugăciunea, contemplându-se una pe alta precum şi trupul se contemplează cu sufletul. Nici rugăciunea fără asceză, dar nici asceza fără rugăciune nu ar exista.

Mişcarea de reînviere duhovnicească pornită din Muntele Athos în sec. XIV sub numele de isihasm, a fost dominată de Sf. Grigorie Palama, din a cărui cauză a ajuns pe cele mai înalte culmi .

Isihasmul vine de la termenul grecesc ,,ησυχια” – linişte desăvârşită, contemplaţie de viaţă, adoptat de călugării athoniţi în sec. al XIV-lea sub influenţa scrierilor lui Dionisie Pseudo-Areopagitul (sec. V) şi ale Sf. Simeon Noul Teolog. Călugării care practicau isihasmul se retrăgeau în singurătate şi prin concentratrea gândurilor la rugăciune reuşeau să se ridice mai presus de percepţia simţurilor şi prin contemplare continuă ajungeau să vadă lumina dumnezeiască necreată, văzută de Sf. Apostoli Petru, Iacov şi Ioan pe Muntele Taborului.

Rugăciunea rostită continuu era: ,,Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” .

O altă semnificaţie provine de la ,,hesychia” din greaca veche, termen a cărui rădăcină trimite la verbul ,,hêsthai”, echivalentul său latin fiind ,,sedere” = a sta, a fi aşezat. Acest cuvânt ,,sedere’’ ne propune două direcţii de sens: o stare exterioară, fizică şi o stare spirituală, una împreună cu cealaltă, niciodată separate.

La origine expresia ,,a sta , a fi aşezat” comportă idea de stabilitate, de linişte, de calm. Cuvântul indică deci o linişte căreia i se opune neliniştea. Liniştea veritabilă, liniştea în duh este acţiune, nu pasivitate şi se opune neliniştii care e o stare interioară de angoasă, de instabilitate. Isihasmul numeşte aşadar simultan un stil, un mod de a menţine şi de a conduce o stare spirituală şi pacea contemplativă însăşi.

Isihasmul e o stare de viaţă integral orientată către Dumnezeu; iată definiţia lui esenţială: e căutarea unei consumări a propriei vieţi în Dumnezeu. Isihastul tinde numai către Dumnezeu, spre Dumnezeu singur; iar fiinţa lui întreagă e ordonată de această dorinţă .

ISTORIA ISIHASMULUI

Isihasmul este o mișcare monahică ale cărei începuturi se duc în timp până la părinții pustiei și desigur nu poate avea pretenția de a fi singurul care reprezintă mistica ortodoxă, care a cunoscut și cunoaște și în zilele noastre forme foarte diferite de exprimare .

Când vorbim astăzi despre isihasm ne gândim la o anumită metodă de rugăcine a cărei formă a fost codificată în mediile monahale ale muntelui Athos în sec. XIII - XIV. Dar uităm adeseori că isihasmul, în sens propriu şi tradiţional, e în realitate o tendinţă a spiritualităţii atât de veche încât coincide cu însăşi originile monahismului.

În linii generale putem distinge cinci perioade principale:

1. Epoca Părinţilor deşertului;

2. ,,Scoala Sinaitică”;

3. Tendinţa Sf. Simeon Noul Teolog;

4. Isihasmul athonit;

5. Mişcarea ,,filocalică” în epoca modernă .

Începând cu sec. VI, celebra mânăstire, fondată de Iustinian la Muntele Sinai, devine centrul cel mai important de răspândire a isihasmului. Mistica lumii, pe care Origen și Sf. Grigorie de Nyssa, o legaseră de imaginea biblică a lui Moise, îsi găsește adepți chiar pe locurile în care Dumnezeu dăduse poporului său Legea.

Până în sec. IV, ,,lumina veacului ce va să vină”, apărută prin anticipaţie la Sinai şi descoperită pe Muntele Taborului, va constitui scopul căutării –înlăuntrul propriei lor fiinţe- al isihaştilor Răsăritului creştin.

Isihast este acela care năzuieşte să restrângă pe cel fără de Trup într-o locuinţă din carne. Isihast este acela care spune: ,,inima mea este întărită” (Ps. LVII, 8) şi ,,Eu dorm, dar inima mea veghează” (Cânt. Cântărilor V, 2). Închideţi uşa chiliei în faţa trupului, uşa buzelor voastre în faţa cuvintelor, uşa lăuntrică în faţa diavolilor; mai degrabă un biet supus, decât un isihast împrăştiat.