Misiunea creștină și monahismul

Introducere

Înainte de a începe tratarea unui astfel de subiect, precum şi a punctele de vedere ce se impun a fi menţionate, am considerat necesar a se preciza în câteva cuvinte motivaţia care susţine ca fiind de o stringenţă necesară punerea într-o lumină neajustată a principiilor misionare ce ar trebui să fie luate în calcul atunci când se face misiune creştină.

Domnul nostru Iisus Hristos ne-a avertizat că „mulţi prooroci mincinoşi se vor scula.amăgi pe mulţi”( Matei 24, 11). Cine vor fi prooroci? Dar mai ales cum vom şti noi că ei sunt mincinoşi sau nu? Ei bine, cunoscând aceste principii misionare, ce izvorăsc din paginile Sfintei Scripturi, din activitatea Sfinţilor Apostoli şi a urmaşilor lor, vom putea deosebi pe proorocii adevăraţi de falşii prooroci, pe misionarii adevăraţi de pseudomisionari.

Misiunea se face în Biserică şi întotdeauna prin Biserică. Nu putem vorbi de misiune, dacă nu avem în vedere Biserica şi faptul cum se manifestă Biserica în relaţiile ei cu alte Biserici sau confesiuni creştine. Cunoaştem faptul că Biserica Ortodoxă Română face parte din Consiliul Ecumenic al Bisericilor, astfel că ea este în permanentă relaţie şi dialog cu cei de credinţă creştină, iar faptul de a se întâlni cu toţi aceştia implică într-o oarecare măsură şi o misiune.

Tema de faţă, având două laturi diferite, dar totodată unite şi nedespărţite, monahismul şi misiunea creştină, putem vorbi de faptul că lucrarea monahului este tocmai aceea de a face misiune şi a duce o viaţă exemplară prin trăirea sa. Monahul, sau monahismul în genere, trebuie să fie o latură a Bisericii în care tot accentul să cadă pe misiune. Mulţimea de oameni care vine la mănăstire trebuie educată în spiritul creştin ortodox autentic, dar în acelaşi timp trebuie păstrate şi obiceiurile şi tradiţiile fiecărei culture în parte.

Monahul, stând în mănăstire, are rolul fundamental de a răspândi sămânţa creştină pretutindeni şi fiecăruia în parte. Dacă preotul datorită unor nevoi personale cum ar fi familia, parohia, etc., scapă din vedere latura aceasta a misiunii, monahul în schimb trebuie să se îngrijească de mântuirea sa, dar şi de cea a credincioşilor care îi calcă pragul mănăstiri printr-o misiune clară şi precisă prin care se pot dobândi elementele esenţiale ale ortodoxiei.

Tocmai acest lucru îl vom vedea în lucrarea de faţă, încercând să vedem care este rolul şi legătura dintre monahusm şi misiunea creştină.

I. Misiunea în Biserica Ortodoxă

De-a lungul timpului, Biserica Ortodoxă a fost acuzată de lipsă de misionarism. Să fie oare adevărată această acuzaţie? Fireşte că nu. Pe ce se bazau cei care aduceau o astfel de acuză unei Biserici tradiţionale cu o continuitate harică, cu mijloace şi principii misionare apostolice? Atunci de ce s-a ajuns să se spună asemenea lucruri despre ea?

Plecând de la astfel de întrebări şi încercând să găsim răspunsuri pertinente, vom găsi că singura problemă se află în prisma prin care se încearcă a se vedea sensul cuvântului „misiune” şi „misionarism”, şi spunem aceasta pentru că, din punctul nostru de vedere, Biserica Ortodoxă a făcut misiune, având în decursul timpului cuceriri neaşteptate şi chiar în comparaţie cu Biserica Romano-Catolică mult mai importante, cu toate că numeric aceasta din urmă are un număr mai mare de credincioşi.

A avut Biserica Ortodoxă misionari de renume? Da. Chiril şi Metodiu, sfinţi din Biserica Răsăriteană, au creştinat popoarele de limbă slavă. Ucenicii lor direcţi, deasemeni, au creştinat fie popoare, fie comunităţi destul de bine reprezentate numeric. Să fi fost aceştia singurii misionari? Cu siguranţă nu. Misionarii ruşi au convertit părţi importante din populaţiile mongoloide, atingând cele mai nordice puncte ale continentului asiatic, dar şi mici zone din China.