Preotul - model de iubire și dăruire deplină

Preotia crestina izvoraste din Hristos si este iubire si daruire, slujire deplina a lui Dumnezeu si a semenilor. Preotul adevarat iubeste si se jertfeste pe sine continuu, la masura la care Insusi Mantuitorul a facut-o, dandu-Si viata Sa „pentru noi si pentru a noastra mantuire”.

Preotul de vocatie, asemenea Pastorului Celui Bun – Hristos, isi pune viata sa pentru oile sale, pe care le iubeste si le pazeste, pentru ca sunt ale sale, din staulul sau, spre deosebire de cel rau, caruia nu-i pasa de oile sale, pentru ca nu le considera ca fiind ale sale si de aceea le lasa prada lupilor rapitori.

Grija esentiala a pastorului bun este mantuirea turmei incredintate lui spre pastorire si conducere catre fericirea vesnica. El nu are liniste si pace in suflet decat atunci cand exista liniste si pace intre pastoritii saisi in sufletul fiecaruia dintre ei. Grija lui fundamentala este aflarea oilor ratacite sau pierdute din turma sa si in toarcerea lor in staulul iubirii.

Bucuria preotului bun este bucuria celui ce reuseste sa intoarca pe om de la moarte la viata, pe pacatos de la rau spre bine, de la pacat la virtute. Este bucuria celui ce are darul ca, prin cuvintele si faptele sale, sa stearga lacrima de pe obrazul celor multi si sarmani, sa usureze durerea si sa alunge tristetea, sadind in locul acestora dragostea si pacea, bucuria si armonia. Asemenea Mantuitorului, el cauta drahma si oaia pierduta si se bucura cu bucurie curata atunci cand reuseste sa o afle si sa o adauge turmei sale.

Ca unul ce este preocupat de soarta pastoritilor sai, atat cea vremelnica, dar mai ales cea vesnica, el stie mai bine decat oricare altul ca mantuirea se obtine doar in comuniune cu ceilalti, ajutandu-i pe acestia si cu ajutorul lor. Mai mult decat pentru oricine, pentru el mantuirea nu este un bun strict personal, individual, ci comunitar. El se mantuie pe sine n masura in care reuseste sa-i mantuiasca pe altii, pe cei incredintati lui si pentru care va trebui sa dea socoteala la Infricosata Judecata, dupa cum si pierderea vreunui pastorit al sau inseamna, de fapt, si pierderea sa. Am putea spune ca preotul merge in rai sau in iad alaturi de pastoritii sai, impreuna cu ei, de mana cu ei. De aceea, preocuparea de imbunatatire a vietii sale duhovnicesti si de inaltare morala a enoriasilor sai consituie grija sa esentiala. Aceasta face dificultatea, dar si frumusetea vietii sale; in aceasta isi afla el linistea si mangaierea sau, dimpotriva, mahnirea si tristetea.

Adevaratele bucurii ale preotului nu sunt de natura materiala, desi o bunastare materiala il poate ajuta sa faca tot mai multa milostenie, ceaa ce lui ii place cel mai mult, ci reusitele si implinirile duhovnicesti. Preotul de vocatie simte la modul cel mai inalt si intens bucuria celui ce a redescoperit dragostea Parintelui ceresc, a celui ce s-a pocait.

Pentru el, nici o bucurie nu se poate compara cu fericirea pe care o simte atunci cand incepe sa intrezareasca rezultatele pastoratiei sale, cand vede si simte ca toate eforturile si ostenelile sale nu au fost in zadar, ci au patruns in mintea si inima pastoritilor sai si le-au schimbat viata.

La fel, necazurile si mahnirile sale, tristetile si supararile sale nu se restrang la lipsurile sau imperfectiunile materiale. Nu acestea il dor cel mai tare pe adevarartul preot, desi el lupta si pentru inlaturarea acestora si nu doar la el, ci si la ceilalti, prin faptele milei trupesti, ci si imperfectiunile duhovnicesti ale sale si ale pastoritilor sai. Pe el il doare cel mai tare, si totusi nu deznadajduieste, ci lupta împotriva lor, lipsa de sensibilitate , de preocupare duhovniceasca a oamenilor, nepasarea lor fata de suflet, lipsa grijii acestora de a se mantui. Il doare cand vede ca toate ostenelile sale sincere raman fara ecou in inimile reci, de piatra, ale unora dintre ei, dar si pe acestea cauta sa le inmoaie, prin dragoste si grija.

„Pentru o inima de preot – spunea profesorul Teodor M. Popescu – nu exista in parohia lui si pe lume nimic indiferent. Ar putea ceilalti oameni si toti sa treaca nestiutori si nepasatori pe langa ceea ce zbuciuma si doare pe semenii lor, sa inchida ochii, sa-si astupe urechile, sa refuze simturile si grija lor, a suferintelor, intristarilor si pacatele noastre, singur preotul nu trebuie si nici nu poate niciodata sa-si intoarca privirea, auzul si imtirea de la nici un suspin sau geamat, de la nici o lacrima, de la nici o chemare, de la nici un strigat de alarma, de la nici o mizerie si de la nici un pacat. Preotul percepe si inregistreaza tot ce misca si intereseaza sufletul omenesc, el are aderenta la toate sufletele, el prinde, itelege si simte vibrarea tuturor, vibreaza insusi cu vibrarea lor.

Inima preotului este mare cat toate celelate laolalta, pentru ca el le iubeste si le cuprinde pe toate celelalte. Ea trebuie sa cuprinda in adevar toate nazuintele si simtamintele omenesti. Conceptiile, trebuintele si dorintele, pacatele noastre sunt multe si variate, ca oameni. Ca oamenii vor sau nu, ca oamenii stiu sau nu, preotul gandeste si simte conceptiile, nevoile, nazuintele si pacatele lor, le mediteaza, le vrea impacate, usurate sau indreptate. In cugetul si inima lui, preotul trebuie sa puna si sa rezolve toate problemele morale care agita pe credinciosii lui, Biserica si omenirea. In sufletul lui de apostol, de frate si de parinte, se revarsa ca apele intr-o mare, paraie, rauri si fluvii sufletesti din toate laturile, gandirea si simtirea tuturor oamenilor. El le cugeta si le simte cu toti si pentru toti. El este cugetul si inima lor, a tuturor” .