Sacrul și Omul Modern

1. Ce este sacrul?

Religiile lumii sunt diferite însa așa cum considera si Durkheim „ ele presupun o clasificare a lucrurilor, reale sau ideale, pe care și le reprezintă oamenii, în două clase opuse, denumite în general prin doi termeni distincți, traducând destul de bine cuvintele profan și sacru” . Atfel, sacrul a fost studiat și abordat din mai multe perspective: sociologie, antropologie, etnologie, hermeneutica. Studierea sacrului a început din perspective etnologică și sociologică, pornind de la notiunile de „mana” și „totem” .

Sacrul ar putea fi definit asa cum a facut chiar si Mircea Eliade ca fiind opus profanului, acestea doua fiind diferite, opuse. Ceea ce este intr-adevar remarcabil se referă la faptul că tocmai opoziția acestora ajută la definirea fiecăruia în parte. Am putea spune că sacrul este un fapt esențial în ceea ce privește fenomenul religios, iar în ciuda faptului că în cadrul diferitelor religii îi sunt atribuite diverse denumiri, oamenii( credincioșii) au ca scop accederea către sacru.

Astfel, în acest sens „credința este încrederea nelimitată în Dumnezeu, în sacru. Religia reprezintă legătura sau legământul dintre om și sacru”. Acest fapt menține relația dintre om și divinitate, acesta încercând să obțină mântuirea, ceea ce ne duce mai departe la ideea că unei persoane nu i se poate induce credința, deoarece aceasta necesită anumite convingeri și idei puternice.

În viziunea lui Mircea Eliade, sacrul și profanul reprezintă două moduri de existență acceptate de catre om pe parcursul vieții, iar accesul acestuia la sacru este posibil prin hierofanie- “manifestare […] a unei realități ce nu aparține lumii noastre în obiecte ce fac parte integrantă din lumea noastră” . Am putea spune că prin intermediul hierofaniei putem întâlni sacrul,care deși este greu de atins, poate fi accesibil tocmai prin intermediul acestei manifestări în lumea profană, cea din urmă reprezentânt realitatea cotidiană, dimensiunea materiala a existenței. Aceasta poate lua diferite forme dintre care amintim: obiect sacru, simbol, mit, ritual.

Rudolf Otto consideră ca există o dublă manifestare a sacrului: revelația interioară, adică temeiul religiei personale, iar pe de altă parte, manifestarea sacrului în istorie prin semne- „ gestul, comunitatea de rugăciune, situațiile sacre, idolii, miracolul cărțile sfinte,limba și arta sacra și muzica sacră” . Aceasta poate lua diferite forme dintre care amintim: obiect sacru, simbol, mit, ritual.

Așadar, religia reprezintă un domeniu de interes pentru disciplinele de specialitate tocmai datorită faptului că sacrul iși face simțită prezența în lumea profană sub forma unor fapte, precum si a unor fenomene ce au efect asupa societății în care trăim.

2. Caracteristici

Sacrul deține o serie de caracteristici care determină caracterul amplu al fenomenului religios, dar care au rolul de a ne ajuta în realizarea unei imagini cu privire la sacru. Aceste caracteristici sau altfel spus trăsături evidențiază într-un anumit fel distincția, separarea de lumea profană. Voi prezenta în continuare pe scurt, o serie de caracteristici precum:

Sacrul este opus profanului- această caracteristică reiese încă din definiția sacrului, așa cum am menționat mai sus, atât cea oferită de Mircea Eliade, cât și cea întâlnită la Durkheim. Sacrul este opus profanului, acestea fiind doua realități diferite, iar ca un paradox, acestea se întâlnesc tocmai prin manifestarea acestuia în lumea profană, amintind aici de hierofanie( spre exemplu obiect sacru).

Sacrul rațional, dar neraționalizabil- se referă la imposibilitatea de a surprinde sacrul prin intermediul unor concept. Sacrul este un mister, făra posibilitatea de a fi raționalizat deoarece acesta poate fi doar trăit, numai o experiență de acest gen ne-ar putea determina să înțelegem sacrul. Incapacitatea omului de a exprima sacrul- sacrul nu poate fi cuprins în cuvinte. „Limbajul nu poate reda decât în chip naiv noţiunile de tremendum, majestas, mysterium fascinans, recurgând la termeni preluaţi din domeniul natural sau din viaţa spirituală profană a omului. Însă această terminologie analogică vine tocmai din incapacitatea omului de a exprima acel ganz andere: limbajul nu poate decât să sugereze ceea ce depăşeşte experienţa naturală a omului, cu ajutorul unor termeni preluaţi din această experienţă.” Sacrul ca putere- după cum bine știm, la baza fenomenul religios se află tocmai sacrul, ceea ce îl determină pe omul religios, așa cun ne vorbește și Eliade despre, să își dorească existența sacrului, să se afle în mod permanent în căutarea sacrului. „Sacrul este saturat de fiinţă.”