Spovedania - Mijloc Individual de Pastorație

Introducere

„Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi” ( Ioan XX,21), se adresează Mântuitorul Hristos, Apostolilor Săi, când Li se arată în ziua Sfintei Învieri. Le indică misiunea lor, care va fi a succesorilor Săi, la dă puterea de a-i învăţa pe oameni, de a-i sfinţi prin Botez şi prin celelalte Sfinte Taine, la dă misiunea de a-i călăuzi pe credincioşi „a-i conduce în viaţă către ţelurile creştine” .

Cunoaşterea profundă a Sfintei Scripturi, asimilarea cunoştinţelor din diferitele discipline teologice sunt toate de o esenţială importanţă pentru profilul spiritual al preotului, al celui care se pregăteşte să primească darul preoţiei, să fie slujitor al lui Hristos şi iconom al Tainelor Lui. Dar, dincolo de toate acestea, pentru a îndeplini cu vrednicie deplină şi sub toate aspectele sfânta misiune încredinţată este necesară o condiţie esenţială, definitorie pentru îndeplinirea celorlalte: să existe chemare lăuntrică, vocaţia cu adevărat de primirea harului.

Vocaţia face din preot „un vas ales”, slujitor exemplar al sfântului altar şi al enoriaşilor. Dovedeşte vocaţie autentică, preotul care are arta şi ştiinţa de a cerceta sufletele. În ceasul în care înalta ierarhie canonică a Bisericii îl învredniceşte cu însemnele, Sfinţii Preoţi, înveşmântându-l cu sfinţenie şi rostind: „ Vrednic este!”, tânărul teolog trebuie să fie pe deplin pregătit pentru primirea Sfintei Taine: „ Ceea ce este foarte important pentru candidatul la preoţie, este ca înainte de toate să se examineze el însuşi, cu o privire scrutătoare până în adâncul sufletului” .

Hotărârea iniţială, imperativul categoric al conştiinţei celui care îşi declară dorinţa de a primi preoţia, trebuie să fie o hotărâre necondiţionată, jertfitoare, iar la acestea se va adăuga simţul măsurii şi onestitatea, cumpătatea, demnitatea caracterului său. Acel imperativ al conştiinţei îi va dicta întreaga comportare faţă de păstoriţii săi: „Neuitând nicio clipă că nu parohienii sunt în slujirea preotului, ci el este neîncetat în slujba lor” . Pilda măsurării iubirii pentru sufletele credincioşilor, îi este oferită preotului de Însuşi Domnul Hristos, care S-a dat pe Sine jertfă pentru noi. (Galateni II,20)

„Din adevărata iubire evanghelică, din convingere şi credinţă porneşte adevărata râvnă pastorală, zelul preotului, o autentică şi adâncă iubire creştină activă. Iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, însufleţeşte zelul şi devotamentul păstorului de suflete” .

Zelul pastoral al preotului să se dovedească prin preocuparea deosebită pentru pietatea celor păstoriţi, dar şi pentru comportarea lor civică şi în viaţa de familie, folosind atât cunoştinţele sale teologice cât şi cele de cultură generală; şi unele şi altele îi vor fi de mare folos şi ajutor; dragostea, devotamentul, zelul, trebuie să fie înrădăcinate adânc în inima sa de slujitor în Biserica Domnului şi să dea necontenit roadele cele mai frumoase.

Zelul în slujirea pastorală este şi elan, avânt şi însufleţire, dinamism creator; zelul său creştin îl va determina pe preot să tindă permanent spre înaltă moralitate şi perfecţiune spirituală pentru sine şi pentru enoriaşii săi; se va sârgui fără contenire ca el însuşi să se dovedească nu numai ascultător al Cuvântului ci şi împlinitor al Lui.

Pornind pe calea slujirii ce i-a fost încredinţată, tânărul preot trebuie să fie pregătit moral, pentru că nu va găsi numai poteci netede şi poieni înflorite; Sfântul Ioan Gură de Aur previne chiar că este firesc lucrul ca: „sufletul preotului să fie bătut de mai multe furtuni decât cele ridicate de vânturi pe mare” .

Prin vocaţia sa autentică şi prin zelul său pastoral, preotul va găsi permanent puterea de a nu se lăsa descurajat şi dezorientat în momentele de criză şi de încercare sufletească. Prin vocaţie şi prin zelul său în slujirea pastorală, preotul trebuie să fie preocupat nu numai să înveţe pe credincioşi normele de vieţuire creştină, ci trebuie să întrupeze în propria sa viaţă principiile morale înalte şi virtuţile. Zelul său sincer se arată în devotamentul faţă de ţară, în respectarea legilor, îndemnând pe credincioşii săi spre aceeaşi atitudine de respectare a legalităţii şi a normelor de convieţuire socială.

Aşadar, primirea demnităţii sacerdotale înseamnă şi cea mai înaltă răspundere moral-spirituală, de care trebuie să fie pe deplin conştient fiecare slujitor al sfântului altar: „Nu fi nepăsător faţă de harul care este în tine, care ţi s-a dat prin proorocire, cu punerea mâinilor preoţiei”( I Timotei: IV, 15).

Sfânta Taină a Pocăinţei

Sfintele Canoane au fost aşezate pentru a tocmi întreaga viaţă bisericească, în cele mai importante probleme şi acte ale organismului bisericesc. Între acestea se numără, ca un sector deosebit de important, acela al duhovniciei, sau al lucrării duhovniceşti a mântuirii care se concentrează în jurul marelui act al administrării Sfintei Taine a Pocăinţei. Astfel, Taina Pocăinţei, implică actul mărturisirii, apoi al dezlegării şi al epitimiei. Ea este administrată de către episcop sau preot, îndrepţăţiţi la aceasta prin hirotonia lor în treapta respectivă. Într-adevăr este cutremurătoare chemarea preotului duhovnic. Sfântul Ioan Gură de Aur, constată că deşi preoţii îşi îndeplinesc între oameni, pe pământ, slujba lor, ei sunt puşi însă să se îngrijească de bogăţiile cerului, căci, „ceea ce fac preoţii pe pământ aprobă Dumnezeu sus în ceruri. Stăpânul întăreşte judecata slugilor. Preoţii au ajuns la aşa o mare demnitate ca şi cum ar fi mutaţi deja în ceruri” .