Valoarea Liturgică a Rugăciunii

I. Valoare liturgică a rugăciunii în general şi a rugăciunii, „Tatăl nostru” în special

Religia noastră este religia rugăciunii. Aşa ne-a înfăţişat-o Mistuitorul prin învăţătura şi pilda vieţii Sale. El a pus accentul pe valoarea practică a rugăciunii, prezentând-o, ca datorie, trebuinţă vitală a tuturor credincioşilor, care îi păzesc cuvântul şi vreau să-i imite pilda. Rugăciunea face să intre Dumnezeu în viaţa credincioşilor. În adâncurile serafice ale sufletului credincios se produce, prin rugăciune, o comuniune directă şi rodnică între ei şi Dumnezeu. Iar această relaţie personală cu Dumnezeu prin rugăciune, credinţă rămâne pe convingere teoretică, cultul o lucrare fără de formă externă. Fără rugăciune, lucrării noastre morale îi lipseşte profunzimea ei religioasă, fără rugăciune iubirea lui Dumnezeu nu se manifestă în toată plenitudinea ei, se deschide un abis între Dumnezeu şi om.

De la început, Biserica a practica rugăciunea, imitând pilda Dumnezeiescului ei Întemeietor. Rugăciunea liturgică este ca un foc, ca un rug, în mijlocul căruia se află rugăciunea şi jertfa Mântuitorului de pe Sfântul Altar. Rugăciunile noastre particulare sunt ca nişte luminiţe care se aprind de la acest mare foc şi duc lumina mângâiere şi căldură duhovnicească în viţă. Am putea spune că rugăciunea particulară este prelungirea şi adâncirea rugăciunii liturgice în viaţa personală a credincioşilor.

În evlavia credinciosului ortodox, rugăciunea constituie hrana de toate zilele a vieţii lui spirituale. Cultul Bisericii Ortodoxe, cunună de rugăciuni, împletită de Biserică, în jurul jertfei Mântuitorului, este expresia unui creştin autentic.

În ortodoxie rugăciunea liturgică şi particulară sunt mijloace prin care se realizează trăirea împreună cu Hristos şi solidaritatea tuturor mădularelor Trupului tainic al lui Hristos.

Dintre toate rugăciunile, Rugăciunea Domnească, este rugăciunea creştină prin excelenţă, de folosit atât în cultul particular, cât şi în cel religios, liturgic

În ce priveşte valoare liturgică a Rugăciunii Domneşti putem spune că este deosebit de mare., Ea este rugăciune a Bisericii, pe care n-au cunoscut nici păgânii, nici evreii. Fiind transmisă de Hristos Apostolilor, aceştia au scris-o în Sfânta Scriptură, au aşezat-o în Sfânta Tradiţie a Sfintei noastre Biserici, predicând-o lumii întregi, tuturor neamurilor, în toată vremea şi în toate locurile. În toate limbile pământului, de milioane de ori, atât la slujbe dumnezeieşti, cât şi în cămăruţele cele mai tainice ale credincioşilor de aproape 2000 de ani, această rugăciune s-a ridicat şi se ridică fără încetare la picioarele tronului dumnezeiesc în numele Domnului nostru Iisus Hristos. Ea poate trezi şi înălţa încrederea creştinului care se roagă cu toată tăria. Se întrebuinţează în cultul creştin din cea mai adâncă vechime chiar de pe timpul Sfinţilor Apostoli. Ea este rostită la începutul oricărei rânduieli liturgice, cu scopul de a ţine trează atenţia şi încordată atenţia credincioşilor făcându-i să se gândească că se afla în faţa lui Dumnezeu, în faţa Creatorului şi ca prin urmare sunt datori să înceapă orice act cu ajutorul lui Dumnezeu.

Din momentul în care Mântuitorul a învăţat pe ucenicii Săi această rugăciune, ea a rămas ca o parte esenţială a cultului Bisericii creştine, atât în cultul public, cât şi în cel particular, De altfel, aceasta a fost şi voinţa Mântuitorului, Faptul că i-a învăţat această rugăciune, ca şi faptul că i-a luat adeseori pe cei doisprezece cu sine, când se ruga, îi avea lângă El, e o dovadă că Mântuitorul voia ca aceştia să participe la viaţa lui interioară şi să cultive în ei plăcerea de a se ruga şi deprinderea de a se ruga, prin ei cu ajutorul rugăciunii, să aprindă focul credinţei şi al nădejdii în sufletele care doresc mântuirea.

Sfinţii Apostoli înşişi, când au văzut cu câtă stăruinţă se ruga Mântuitorul şi ce rezultate obţinea El prin o asemenea cale, au ajuns la concluzia că, în rugăciunea Domnului se ascunde o forţă tainică, necunoscută lor. Această putere tainică voiau să o câştige şi ei prin deprinderea rugăciunii şi să o transmită apoi prin rânduieli cultice, Bisericii.