Consilierea Persoanelor cu Handicap

Dupa Revolutia din 1989 s-a simtit necesitatea adoptarii unor pachete legislative noi, cu ajutorul carora sa se poate gestiona o problema care a aparut in intreaga ei complexitate.

Ajustarea sistemului de asistenţă socială la cerinţele dezvoltării unui regim democratic impune realizarea conceptului de asistenţă socială, precum şi a obiectivelor şi măsurilor instituţionale pe care trebuie să le ilustreze.

Asistenţa Socială trebuie să mobilizeze prin forme şi mijloace specifice solidarităţii sociale şi să intervină cu măsuri preventive şi corecte pentru depăşirea stării de dependenţă socială sau să înlăture starea de dificultate pentru a asigura integrarea socială a persoanelor şi familiilor defavorizate de unde fac parte şi persoanele ce au un anumit handicap fizic sau mintal.

Reieşind din aceste deziderate este conştientizată reforma sistemului de asistenţă socială ce urmează să se implimenteze prin elaborarea cadrului legislativ la nivel juridic şi sistematizarea cadrului administrativ la nivel organizatoric.

Obiectivele spre care se tinde, în pofida greutăţilor, vor prevala în sensul menţinerii unui regim de securitate socială adecvat şi satisfăcător, aducînd treptat dreptul securităţii sociale la nivelul corespunzător. Astfel, orice persoană care nu dispune de resurse suficiente şi care nu are posibilitatea să le procure prin intermediul mijloacelor sau să le primească dintr-o altă sursă, în special prin prestării de securitate socială, să poată beneficia de asistenţă corespunzătoare. Acest rol îi revine în mod direct asistenţei sociale, iar reformarea acestuia va avea tendinţa să specifice sau să acorde statutul acestui domeniu, iar pe de altă parte va avea tendinţa să sporească echitatea faţă de beneficiari. Un loc aparte în mecanismul de protecţie socială îl are domeniul persoanei cu dizabilităţi, handicapul fiind recunoscut ca favorizant din aspectele social-economice, juridic şi psiho-afectiv. Pe lîngă consecinţele trecerii la economia de piaţă care a influienţat considerabil situaţia social-economică a societăţii, persoana cu handicap este afectată şi de incapacitate proprie de a-şi satisface nevoile. De aici atît copii cît şi adulţii cu dizabilităţi fizice sau mintale trebuie să fie asistaţi de către stat. Astfel spus, statul trebuie să-i asigure persoanei cu handicap şi numai acelei persoane cu handicap mintal o viaţă decentă, garatîndu-i autonomia într-un sens şi participarea la viaţa socială în celălalt sens. Pînă în prezent statul îi oferea acestei categorii de persoane servicii într-un cadru instituţionalizat sau contribuţii materiale limitate.

Pe lîngă această calitatea serviciilor menţionate lasă de dorit, iar personalul implicat în acordarea acestora denotă lipsă de profesionalism.

O altă problemă legată de asigurarea drepturilor elementare a unei persoane este cea de lipsă a efortului de reintegrare atît în familie cît şi în societate.

Persoanele cu deficienţă mintală sînt ocrotite în aşa instituţii cum sînt azile pentru persoane cu deficientza mentala, spitale cu regim special, centrul de reabilitare pentru invalizi şi alte instituţii specializate unde sînt încadrate persoanele cu acest tip de handicap. Instituţiile sociale se conformează principiilor de bază ale asistenţei sociale şi scopurile principale stabilite. Astfel, persoana cu orice grad de handicap mai ales fizic sau mintal este cazată, acestuia fiindu-i asigurată întreţinerea completă şi îngrijirea la nivel funcţional, de reabilitare şi existenţă socială.

Asistenţa socială a persoanelor cu handicap mintal presupune două direcţii mari de abordare.

Pe de o parte, utilizînd metode generale de intervenţie a asistenţei sociale, pot fi rezolvate cazuri urgente, de criză, în care pot fi implicate persoane cu handicap mintal. Prin aceasta se au în vedere aspecte cum ar fi asistarea familiilor ce au în componenţa astfel de persoane sau educarea comunităţilor în sensul formării unor atitudini pozitive faţă de aceste persoane.

Pe de altă parte, utilizînd căi şi mijloace specifice se poate interveni pentru rezolvarea a problemelor specifice ale indivizilor cu handicap mintal.

Toate aceste elemente concrete trebuie să plece de la o serie de premise specifice care constituie condiţii primare pentru o intervenţie eficientă.

Acţiunea în contexte sociale multiple ridică în foarte multe cazuri probleme serioase. Dincolo de elementele materiale ale acţiunii, de latura practică a acesteia, sunt necesare din partea asistentului social o serie de însuşiri etico-morale, indispensabile unei abordări responsabile a procesului asistenţei sociale. Aceste calităţi conştientizate, debarasate de inerentul subiectivism sau de îngusta perspectivă a imediatităţii, pot trece în mintalul colectiv sub forma unor imperative valorice.