Delincvența

În Dicţionarul de sociologie coordonat de Raymond Boudon ş.a., (1996, p. 78) la termenul delincvenţă suntem trimişi la crimă şi devianţă. La crimă găsim definiţia „comportament pe care legea este autorizată să-l sancţioneze”, iar la devianţă „transgresiune, identificată ca atare şi sancţionată, a normelor în vigoare într-un sistem social dat”.

Comportamentul deviant se referă la o anumită conduită aflată în discordanţă cu valorile şi normele unui sistem oarecare. Devianţa reprezintă un tip de comportament care se opune celui mediu, normal, convenţional sau conformist, prin încălcarea unor norme scrise sau nescrise ale societăţii. Atunci când este vorba de încălcarea unei norme nescrise, putem vorbi de o devianţă tolerată, în sensul că societatea nu consideră că aceea abatere este atât de periculoasă încât să o sancţioneze prin lege.

Având că şi criteriu forma de manifestare, Maurice Cusson alcătuieşte o listă cu următoarele categorii ale devianţei (1997):

- infracţiuni şi delicte, categorie în care intră toate tipurile de delicte, de la cele mai uşoare până la cele mai grave;

- sinuciderea;

- consumul de droguri şi toxicomania, în care autorul include diverse categorii de dependenţă, inclusiv alcoolismul;

- transgresiunile sexuale, prostituţia, homosexualitatea, pornografia;

- deviantele religioase, vrăjitorie, erezii, sectarism;

- bolile mintale;

- handicapurile fizice.

Putem considera delincvenţa ca fiind o specie a fenomenului de devianţă, însă cu foarte mari implicaţii pentru individ şi colectivitate.

Pentru o mai bună înţelegere a termenului “delincvenţă”, conceptul de maturizare socială are un rol foarte important, deoarece delincvenţa este o tulburare a structurii raporturilor sociale ale individului, cauzată de insuficienţa maturizării sociale.

Având în vedere faptul că maturizarea socială a individului suferă influenţa directă, nemijlocită a relaţiilor interpersonale şi a climatului socio-afectiv existent în microgrupurile în care trăieşte şi se dezvoltă ( familie, şcoală, grup de prieteni, grup de muncă etc.), cauzele insuficientei maturizări sociale a unor indivizi trebuie căutate în perturbarea acestor relaţii şi în carenţele educative şi socio-afective din grupurile respective.”(Vasile Preda, 1981, p 9).

Din această perspectivă delincventul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială şi cu dificultăţi de integrare în societate, intrând în conflict cu cerinţele unui anumit sistem, inclusiv cu normele juridice.

Delincventul nu reuşeşte să-şi adapteze conduita - în mod activ şi dinamic - la cerinţele relaţiilor interpersonale din mediul uman respectiv, datorită unui deficit de socializare determinat de încapacitatea de a asimila cerinţele şi normele mediului socio-cultural şi a proceselor de acomodare la acestea prin acte de conduită acceptabile din punct de vedere social-juridic.

Eşecul socializării se datorează unui deficit al maturizării sociale şi a dezvoltării personalităţii, această imaturitate având ca şi caracteristici: toleranţă scăzută la frustrare, egocentrismul, impulsivitate şi agresivitate, evitarea efortului voluntar, dorinţa realizării uşoare, fără muncă, opoziţie faţă de normele juridice, morale.

În urma cercetării personalităţii delincvenţilor minori şi tineri, s-a constatat existenţa unor stări de dereglare a afectivităţii acestora. Printre aceste stări se numără stările şi sentimentele de frustrare, instabilitatea emotivă şi agresivitatea.

Conform lui Vasile Preda, frustrarea este o stare afectivă care apare atunci când individul întâlneşte în calea sa un obstacol care îl împiedică să-şi satisfacă o anumită nevoie. Frustrarea este mai excat urmarea eşecului sau a nereuşitei. Acest sentiment este specific persoanelor egoiste, incapabile de a se detaşa de propriile trăiri. Urmarea principală a acumulării stărilor de frustrare este scăderea toleranţei de frustrare, iar din această cauză, în situaţii tensionate, tinerii apelează de cele mai multe ori la agresivitate.

Autorii Sorin M. Rădulescu şi Dan Banciu prezintă în cartea “Introducere în sociologia delincvenţei juvenile” aşa numita “Teoria rezistenţei la frustrare”, elaborată de W. C. Reckless.

Există, subliniază Reckless, o structură socială externă şi o structură psihica interioară, care acţionează că mecanisme de protecţie în calea frustrării şi a agresivităţii tânărului. Structura externă este alcătuită din grupurile sociale la care tânărul participă şi este socializat şi care oferă posibilitatea dobândirii unui status, asigurarea unor mijloace legitime de realizare a scopurilor, sentimenul identificării cu grupul etc. În schimb, structura (sau rezistenţa”) interioară dobândeşte o importanţă şi o semnificaţie aparte în anumite momente, reprezentând o adevărată “matrice” care asigură tânărului conştiinţa identităţii de sine în raport cu alte persoane sau grupuri, convingerea orientării spre scopuri dezirabile şi toleranţa la frustrare.” ( Sorin M. Rădulescu, Dan Banciu, 1998, p 63)

Instabilitatea emotivă este adesea asociată cu agresivitatea, ducând de cele mai multe ori la săvârşirea unor infracţiuni prin acte de violenţă.

Vasile Preda arată că între cauzele care au generat infracţiunile grave, deosebit de violente, investigaţiile psihologice şi medico-psihiatrice au indicat următorii factori de natură neuro-psihică:

a) instabilitate emotivă cu tendinţe spre agresivitate (57,23%);

b) psihopatie impulsivă cu păstrarea discernământului ( 28,57%);

c) structură dizarmonica impulsivo-agresivă a personalităţii, cu tendinţe antisociale (7,15%);

d) tulburări de comportament pe fond psihic instabil (7,15%).