Doctrina economiei de piață și statul de drept

Mai toti economistii neoclasici au fost preocupati de investigarea virtutilor economiei de piata si a rolului statului in economia contemporana. Putini insa au abordat economia de piata si statul de drept, ca doi poli inseparabili ai ecuatiei dezvoltarii, cu claritatea si franchetea cu care a facut-o economistoul Friedrich Augustus von Hayek.

Hayek (1899-1992) este produs al scolii austriece care, intemeiata in anii ’70 ai secolului XIX de K. Menger, a dat economisti de valoare. Printre ei se numara si E. Böhm-Bawerk, L. von Mises, J. Schumpter, O. Spann si multi altii. El si-a insusit bogate cunostinte la Universitatea din Viena in domeniul dreptului, politicii si economiei, dupa care a imbratisat cariera universitara si a cercetarii stiintificie, a predat in Austria, Germania, SUA si Angliat. Dintre numeroasele lucrari, rod al muncii sistematice timp de peste sase decenii, mentionam: Preturile si Productia, 1931; Teoria monetara a ciclurilor economice, 1933; Economia dirijata in regim colectivist si Profitul, 1941; Calea spre robie, 1944; Contrarevolutia stiintei, 1952; Constitutia libertatii, 1960; Concurenta ca procedeu al descoperirilor si inovatiei, 1968; Dreptul, economia, libertatea, 1973-1979; Cercetari de filozofie, politica, economie si istoria ideilor, 1967-1978.

Hayek s-a situat categoric si permanent pe pozitiile liberalismului renovat, a fost unul dintre membrii activi ai Centrului international de studii pentru renovarea liberalismului, cu sediul la Paris, initiat de economistul american Walter Lippman. El s-a aflat in razboi continuu cu adeptii economiei dirijate indiferent de ce factura – corporatista, colectivista sau etatista. Invins in controverse de catre J.M. Keynes dupa criza din anii ’29-’33, Hayek revine in prim-plan in anii ’70, atunci cand incepe criza keynesismului si este distins cu Premiul Nobel pentru economie, in 1974.

Miezul filozofiei social-economice a lui Hayek il constituie ideile despre: ordinea spontana sau catalactica; cunoasterea incompleta si incerta; evolutia social-culturala. Ordinea este definita de autor ca situatie in care elementele de tipuri diferite sunt legate intre ele spontan, natural, sau dirijat, rational.Printre caracteristicile ordinii spontane sau a catalacticii figureaza: aparitia si perpetuarea ei spontana, fara a fi inventata de nimeni cu ajutorul ratiunii; evolutia ei ca rezultat al actiunii oamenilor care-si urmaresc propriile scopuri si nu ca rezultat al judecatii lor; ordonarea elementelor componente are loc ca rezultat al actiunii reciproce a elementelor structurii si nu prin comandarea actiunilor de la un anumit centru; institutiile sociale sunt socotite ca elemente interpuse intre lumea resurselor naturale, existente independent de om si lumea obiectelor artificiale, carora omul le da nastere prin vointa si inteligenta sa; ordinea, institutiile sociale trebuie sa fie de asa natura incat ceea ce creeaza omul sa nu fie in opozitie cu regulile a ceea ce a creeat natura, sa permita “mainii invizibile” a pietei sa-si faca datoria; oamenii, manati de propriile interese, pot realiza binele general fara sa-si dea seama de acest lucru. Contradictia intre ordinea spontana si cea dirjiata este firul conducator al gandirii si lucrarilor lui Hayek.

Esenta ordinii spontane in plan economic este piata; esenta ordinii create si dirijate este economia condusa de la centru, iar institutiile ei rezulta din ratiunea oamenilor si nu din actiunile lor spontane.

Cunoasterea in economie si societate nu este intotdeauna incompleta si dupa Hayek este divizata pe nivelurile: individual (cu caracter preponderent empiric) si colectiv, preponderent abstract, nivel la care cunoasterea se constituie in teorii. El a criticat Scoala istorica germana, initiata de Gustav Schmoller, pentru importanta exagerata acordata descriptivismului si empirismului si neglijarea rolului teoriei. Teoria abstracta da orientarea asupra mersului economiei si a societatii, iar cunostintele empirice permit agentilor orientari si decizii rapide. Cunostintele unui individ sunt ca un aisberg in ocean; o parte se afla la suprafata si sunt folosite de el recurgand la judecata, iar altele, cele mai multe, sunt nevazute si-I permit decizii spontane, automate, in mod aproape instinctiv si intuitiv.

Partea “de sub apa” a aisbergului cunostintelor este incerta, neclara, nearticulata si nu poate fi supusa formalizarii. Ea se concretizeaza in