Structura Instituțională a Uniunii Europene

Uniunea Europeană s-a dezvoltat din trei comunităţi separate iniţial ( ECSC , EEC şi Euratom ), fiecare dintre ele având propriile sale instituţii. Acestea au fuzionat oficial în anul 1967. Elementele principale constau iniţial din: un executiv colectiv mixt – Comisia Europeană; un forum colectiv pentru reprezentanţii guvernelor membre – Consiliul (de Miniştri); un mecanism pentru arbitraj şi interpretare juridică obligatorii – Curtea Europeană de Justiţie şi o cameră parlamentară – Parlamentul European ( iniţial numită “Adunarea” ) – cu membri provenind din clasele politice ale statelor membre, mai târziu membrii fiind aleşi prin vot direct.

În anii ’90, Comunitatea Europeană s-a transformat în ceea ce astăzi este numit generic Uniunea Europeană.

Aceasta beneficiază în prezent de unul dintre cele mai complexe sisteme instituţionale din lume, rivalizând în acest domeniu poate doar cu sistemul creat de Organizaţia Naţiunilor Unite. Instituţiile sale au rolul de a integra interesele politice ale statelor membre, prin administrarea diverselor politici şi strategii comune iniţiate de acestea. Instituţiile Uniunii Europene nu reprezintă pe plan extern doar Uniunea, în calitatea ei de organizaţie internaţională, ci şi o poziţie comună a statelor membre, favorizând interdependenţa dintre ele.

Uniunea Europeană îşi grupează Instituţiile în: Instituţii decizionale, Instituţii financiare, Instituţii consultative, Instituţii legislative şi administrative.

Structurile cele mai importante din punct de vedere al procesului decizional sunt:

- Consiliul European

- Consiliul Uniunii Europene

- Comisia Europeană

- Parlamentul European

Aceste patru Instituţii încearcă în prezent să găsească soluţii pentru a rezolva problema crizei economice actuale.

Înainte însă de a trece la abordarea propriu-zisă a acestei crize mondiale trebuie făcută o scurtă descriere a economiei Uniunii Europene înainte de declanşarea acestui fenomen.

Situaţia economică a Uniunii Europene

Previziunile macroeconomice sistematice şi analizele privind finanţele publice, starea de convergenţă şi pieţele financiare ale Uniunii Europene descriu perspectivele economiilor statelor membre UE, ale zonei euro şi ale Uniunii Europene în ansamblu.

Politica economică este orientată spre creşterea constantă şi spre crearea de noi locuri de muncă în cadrul Uniunii Europene. Propunându-şi stabilizarea economiei pe termen scurt şi accentuarea creşterii potenţiale pe termen mediu, ea abordează diferite alte aspecte reprezentând provocări pe termen lung, precum îmbătrânirea populaţiei şi globalizarea.

Politicile economice sunt sugerate şi puse în aplicare, atât la nivel naţional, cât şi la nivel european. Într-adevăr, politica economică constituie, în primul rând, o responsabilitate asumată la nivel naţional, chiar dacă tratatul afirmă că ar trebui considerată “ o chestiune de interes comun ” şi coordonată în cadrul Consiliului.

Un grup de state membre au dus integrarea economică şi mai departe prin adoptarea monedei unice, care este folosită în prezent de jumătate din cetăţenii Uniunii Europene.

Coordonarea politicilor economice se realizează prin monitorizarea evoluţiilor economice din fiecare stat membru şi din UE, pe baza diferitelor rapoarte elaborate de DG ECFIN în numele Comisiei. Această supraveghere multilaterală presupune verificarea alinierii politicilor economice la foaia de parcurs a Uniunii Europene pentru creştere economică şi locuri de muncă din aşa-numitul “Pachet de orientări integrate