Controlul Exercitat asupra Administrației Publice

Termenul românesc „control” îşi află originea în limba franceză, unde „contre rolle” a fost utilizat mai întâi în activitatea contabilă ca instrument de verificare a rolului fiscal. Ulterior semnificaţia s-a extins, în sensul de activitate de verificare a unor rezultate, a unor activităţi, în orice domeniu, pentru a valoriza efectele manifestărilor acţiunii umane la nivelul societăţii organizate .

În sens larg, noţiunea de control evocă o activitate de verificare a conformităţii unei anumite activităţi (pentru dreptul administrativ, activitatea administraţiei publice) cu anumite valori, din perspectivă juridică, cele consacrate în normele de drept. Rolul controlului este de a preveni sau, după caz, a înlătura erorile în activitate, de a asigura îmbunătăţirea permanentă a activităţii pentru ca aceasta să corespundă cât mai bine nevoilor sociale.

Alături de textele legii fundamentale, actele normative reglementează detaliat alte forme de control exercitate asupra administraţiei publice.

Pentru clasificarea formelor de control ce se exercită asupra administraţiei publice doctrina utilizează în mod constant următoarele criterii:

a) Natura autorităţii publice care exercită activitatea de control, care distinge între controlul parlamentar, controlul administrativ şi controlul judecătoresc (aceste forme constituie criteriul de analiză cronologică a materiei în prima parte a acestui semestru);

b) Locul pe care îl ocupă autoritatea publică de control, care distinge între controlul intern (exercitat de autorităţi sau persoane din administraţia publică asupra activităţii propriilor structuri sau funcţionari) şi controlul extern (exercitat de autorităţi publice din afara sistemului administrativ);

c) Din punctul de vedere al procedurilor aplicabile distingem controlul contencios, care se realizează în cadrul unui litigiu după o procedură jurisdicţională, şi controlul necontencios, înfăptuit în absenţa oricărui litigiu, după o procedură nejurisdicţională.

d) După specificul şi obiectul controlului distingem patru forme, respectiv controlul de legalitate, care vizează modul de respectare a legii, controlul de oportunitate, care are în vederea actualitatea acţiunilor administrative, controlul de eficienţă, care vizează maximizarea rezultatelor unei activităţi în relaţie cu resursele utilizate, şi controlul de eficacitate, care urmăreşte modul de îndeplinire a obiectivelor programate pentru fiecare activitate prin raportare la standardele proiectate.

e) După obiectivul urmărit prin activitatea de control, distingem un control general, care priveşte întreaga activitate a administraţiei publice, şi un control specializat, focalizat pe doar anumite aspecte ale acesteia.

f) După momentul realizării controlului, sunt determinate forme ale controlului posterior şi forme ale controlului anterior realizării activităţii controlate.

Controlul parlamentar asupra administraţiei publice.

Într-un stat de drept, principiul supremaţiei legii se impune tuturor activităţilor ce cad sub incidenţa normelor juridice, inclusiv a celor specifice de control, problematică care aduce în discuţie temeiurile legale ale activităţilor de control exercitate asupra administraţiei publice, fiind vorba, pe de-o parte, de fundamente şi, corespunzător, de izvoare constituţionale, iar, pe de altă parte, de baze şi izvoare legale. De altfel, Constituţia României, republicată, consacră în alin. (4) al art. 1, introdus prin Legea de primă revizuire, că Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor–legislativă, executivă şi judecătorească–în cadrul democraţiei constituţionale. Reflectând concepţia actuală asupra acestui principiu fundamentat de Montesquieu înainte de Revoluţia franceză din 1789, legea fundamentală consfinţeşte şi imperativul creării mecanismelor de control reciproc între puterile statale de natură a asigura echilibrul de forţe între acestea şi supremaţia legii.

La ora actuală, accentul în raporturile dintre Parlament şi Guvern cade tocmai de sarcinile de control ale Parlamentului, motiv pentru care sunt create instituţii specializate de control, în subordinea sau, după caz, sub control parlamentar, în genul avocatului public sau al curţilor de conturi.

Funcţia de control parlamentar asupra executivului, ce subsumează idealurile principiului separaţiei puterilor în stat, are o configuraţie determinată în plan teoretic de numărul şi aria funcţiilor atribuite puterii legiuitoare. Din acest punct de vedere, în literatura constituţională de specialitate, opiniile sunt diferite, chiar în acelaşi sistem parlamentar , ceea ce atrage deosebiri de vederi cu privire la amplitudinea funcţiei de control, la sfera acesteia şi la mijloacele constituţionale, legale şi reglementare de exercitare a controlului parlamentar.

Originile controlului parlamentar sunt, şi în România, de natură constituţională. În art. V al Statutului Dezvoltător al Convenţiei de la Paris de la 7 august 1858 se preciza că în procesul legislativ, în Adunare, miniştrii sau membrii Consiliului de Stat vor fi ascultaţi oricând vor cere cuvântul.

Ulterior, Constituţia din 1866 instituţionalizează controlul parlamentar asupra executivului prin intermediul dreptului de petiţionare . De asemenea relevante sunt dispoziţiile art. 99 care impun prezenţa a cel puţin unui ministru la dezbaterile Adunărilor. Însă cel mai evident element de control parlamentar îl reprezintă dreptul de anchetă parlamentară, prevăzut în art. 47 din această lege fundamentală. De asemenea, pentru prima dată în istoria constituţională românească se instituie dreptul de a adresa interpelări miniştrilor (art. 49).

Constituţia din 1923 aduce câteva noutăţi în legătură cu exercitarea controlului parlamentar asupra executivului. Se instituie astfel obligaţia miniştrilor de a răspunde la interpelările adresate de parlamentari. Apoi, în relaţie cu dreptul de petiţionare recunoscut oricărei persoane, se instituie obligaţia miniştrilor, la solicitarea Camerei, să dea explicaţii cu privire la cuprinsul petiţiilor pe care le-a primit spre soluţionare de la Parlament.

Constituţia din 1938 înlocuieşte interpelările cu întrebările (art. 55), pentru ca legile fundamentale din 1948, 1952, 1965 să se abată de la principiul separaţiei puterilor în stat pentru a institui principiul unicităţii puterii în stat. (a se vedea dispoziţiile formale cuprinse în art. 58 şi 65 din Constituţia de la 1948, 32 şi 33 ale Constituţiei din 1952, art.52 ale celei din 1965).

Funcţia de control parlamentar are o natură politică cu fundament în suveranitatea poporului. Totuşi, în situaţia în care se stabilesc răspunderi concrete ale unor autorităţi şi persoane care exercită funcţii ale acestor autorităţi publice, pot fi antrenate şi consecinţe de ordin juridic.

Această formă de control se materializează prin informaţii şi documente solicitate, prin întrebări, interpelări, anchete parlamentare, moţiuni de cenzură, angajarea răspunderii Guvernului.

Art. 111 alin. (1) , primul din capitolul ce reglementează raporturile Parlamentului cu Guvernul, instituie controlul parlamentar asupra Guvernului şi a celorlalte organe ale administraţiei publice, care sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele solicitate de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora. S-a remarcat că în această modalitate de control parlamentar, obligaţia de a prezenta informaţii priveşte atât Guvernul, cât şi orice organ al administraţiei publice, atât de la nivel central, cât şi de la nivel local, însă numai în măsura în care autorul solicitării are calitatea de preşedinte al Camerei sau al comisiei parlamentare. Este vorba de un control eminamente politic iar solicitările făcute de către Camere sau comisii nu pot depăşi sfera activităţii guvernamentale sau a administraţiei publice şi pot avea ca obiect numai informaţii şi documente ce pot fi făcute publice. Solicitarea informaţiilor şi documentelor trebuie să vizeze situaţii ce ţin obiectiv de natura controlului parlamentar şi nu de interese personale ale parlamentarilor. Nu se consacră privilegii pentru parlamentari mai ales că obligaţia generală de informare ce incumbă autorităţilor publice în temeiul art. 31 din Constituţie, priveşte numai problemele aflate în competenţa acestora şi de interes public, sub condiţia de a nu se periclita realizarea atributelor legale ale autorităţilor.