Cultura politică și societatea civilă - ONG-urile naționale

1. Ce este cultura politica?

Expresia cultura politica a fost introdusa in politologie in ultima jumatate de secol, mai ales in preocuparile cercetatorilor americani.

Desigur, au existat termeni generici care acopereau aceeasi realitate cu multe secole inainte de aparitia acestei expresii, termeni utilizati intr-un discurs enciclopedic, cu o conotatie contemplativa sau metafizica. Dar de aceasta data expresia a fost astfel definita (de pe pozitiile filosofiei pragmatice) incat sa poată fi utilizata pentru a compara sistemele si regimurile politice contemporane, pentru a desprinde tendinte, reguli si mecanisme de interventie in viata politica in sensul adancirii democratiei, a sporirii eficientei activitatilor de guvernare, de gestiune a afacerilor publice.

Primele studii empirice, sociologice au fost dedicate deci culturii politice a democratiei si structurilor, proceselor sociale care o sustin.

Gabriel A. Almond si Bingham G. Powell, in 1966, scriau: „Cultura politica este un model de atitudini intelectuale si de orientari fata de politica manifestate in randul membrilor unui sistem politic. Ea este un domeniu subiectiv care sta la baza actiunilor politice si care le confera importanta. Astfel de orientari individuale cuprind cateva elemente: orientari cognitive, exacte sau mai putin exacte, pe tema subiectelor si convingerilor politice, orientari emotionale, sentimentul atasarii, angajarii, respingerii in raport cu subiectele politice si orientari estimative, aprecieri si opinii pe tema unor subiecte politice, ceea ce, de obicei, presupune aplicarea unor standarde apreciative privind subiectele si evenimentele politice”. Cu alte cuvinte, cultura politica reprezinta intreaga retea de orientari, atitudini, convingeri si valori prin care individul se raportează la sistemul politic.

In acelasi spirit, Lucian W. Pye concepea cultura politica drept un set de credinte si atitudini care dau sens vietii politice si care ofera regulile menite sa regleze comportamentul politic. Ea cuprinde atat idealurile politice, cat si normele cu care se opereaza in politica.

La fel, politologul englez Al. Ball considera ca in ansamblul ei, cultura politica se compune din atitudini, credinte, emotii si valori ale realitatii legate de viata politica.

Iar francezul Y. Schemeil prefera expresia „culturi politice”, care ar sugera pluralismul cultural, pentru ca in realitate nu exista o cultura politica unica, pot insa exista note comune ale acestor multiple culturi politice: atitudinea fata de sistemul politic, credintele si semnificatiile politice pertinente pentru o colectivitate.

Toate aceste definitii ale culturii politice au ca numitor comun faptul ca infatiseaza predilect dimensiunea subiectiva a practicii politice, se refera explicit la dimensiunile psihologice ale politicului care sunt, in esenta, trei: cognitiva (cunostinte, explicatii, interpretari, anticipari referitoare la evenimentele politice interne si externe); afectiva sau emotionala (exprimata in afecte, disponibilitati afective, sentimente, pasiuni etc.), care au un rol evident in formarea atitudinilor, a crezului politic si dimensiunea evaluativa exprimata in judecatile de valoare cu referire la evenimentele si procesele politice in functie de scara de valori la care individul a aderat. Evident, aceste trei dimensiuni ale culturii politice sunt corelate sistemic si functional rezultand trei stari de spirit ale populatiei in raport cu politicul: aprobare, apatie si alienare. In functie de modelul in care se combina elementele cognitive ale culturii politice cu cele afective si evaluative, rezulta dupa G. Almond si Sidney Verba urmatoarele tipuri de cultura politica:

a) Cultura politica parohiala (locala sau provinciala) specifica societatilor traditionale, comunitatilor care nu constientizeaza importanta problemelor de interes national si mondial si nu au interese pentru valorile si mecanismul sistemului politic national. Adica este cultura politica a satului, a etniei, a regiunii unde biserica, scoala si primaria sunt institutiile de referinta. Cunostintele, sentimentele si judecatile de valoare sunt orientate spre aceste structuri locale.

b) Cultura politica de supunere (de subordonare) corespunde unor comunitati reglate de valori nationale. In cadrul societatilor respective, agentii actiunii politice sunt constienti de existenta sistemului politic dar se multumesc cu o atitudine de pasivitate in privinta participarii la viata politica, la luarea deciziilor. Aceasta pentru ca ei cred ca sistemul politic este astfel cladit incat le va fi protejata viata si personalitatea fara a-si exprima initiative si cerinte in raport cu autoritatea de stat. Adica sistemul va functiona bine, avantajele vor fi bune pentru toti cetatenii daca vor respecta deciziile si regulile corespunzator unei etici a supunerii.

c) Cultura politica participativa, care corespunde sistemelor democratice, este rezultatul proceselor educationale dezvoltate si a unui grad inalt de organizare, reflectand si experientele politico-sociale specifice tarilor democratice. Cetatenii poseda un ansamblu de mijloace subiective si de abilitati, de priceperi si deprinderi de a le utiliza rational in scopul de a influenta luarea deciziilor, desfasurarea evenimentelor politice, reprezentarea sau de a opri acele decizii administrative care le-ar afecta negativ interesele.

Aceste tipuri de culturi politice coexista in societatile contemporane, se combina, se influentează reciproc, fuzioneaza ori se impletesc in randul indivizilor care formeaza comunitatea politica a tarii respective. Astfel, de pilda, cetateanul unei societati politice participative nu este orientat doar spre participarea activa in politica, el este in acelasi timp supus legilor si autoritatii si este un membru al unui grup cu o cultura parohiala. Orientarile politice ale unui individ contin in grade diferite elemente ale culturii parohiale, de supunere si participative. La fel orice cultura politica particulara cuprinde aceleasi trei tipuri de elemente combinate in proportii specifice fiecareia.

G. Almand si S. Verba au intreprins o cercetare ampla intre 1958-1963 in cinci tari: S.U.A., Anglia, Italia, Germania si Mexic, pe un esantion de 1000 de subiecţti anchetati in fiecare tara. Scopul cercetarii a fost de a descoperi fundamentele culturale ale democratiei. Considerand gradul de participare (exprimat in performante practice) a cetatenilor la functionarea unui sistem democratic ca valoare centrala a culturii politice si civice, Almand şi Verba au masurat nivelul de cultura politica in fiecare din cele cinci tari cu ajutorul urmatorilor indicatori: volumul de cunostinte politice, componenta civica, modalitatile actiunii politice, aprecierea sistemului politic. Concluziile la care au ajuns in acel timp au fost: numai S.U.A. si Anglia realizasera gradul necesar de corelare intre structurile primare ale societatii (familii, comunitati locale etc.) si structurile politice nationale care ofera functionalitate culturii participative democratice. Italia si Mexicul ar avea o cultura parohiala, Germania una de supunere. In societatile unde exista o ruptura intre atitudinile politice si cele sociale apare fie o cultura politica de alienare (Italia), fie de supunere (Germania), fie o cultura politica contestatara (Mexicul). Aşadar, cultura politica are un impact asupra sistemului politic din care ea face parte. Exista o cultură politica democratica – un patern al atitudinilor politice care sprijina stabilitatea democratica, modernizarea politica in sensul credterii eficientei activitatilor de guvernare.

Cetateanul apartinator unei democratii poseda o cultura rational-activa, adica exista asteptarea ca el sa fie activ in politica, ca este ghidat de ratiune, nu de emotii, in abordarea politicii, ca este bine informat şi ca deciziile sale sunt intemeiate pe calcul atent, pe corelarea intereselor individuale cu cele ale colectivitatii, pe etica responsabilitatii. Atata vreme cat cetatenii nu actionează la standardele culturii rational-active, democratia se afla in esec. Nivelul scazut de cultura politica, subinformarea, apatia, pasivitatea cetateanului constituie indicii pentru o democratie slaba.