Iordania - Regatul din Deșert

I. Iordania - “Regatul din Deşert”

Iordania sau Regatul Haşemit al Iordaniei este o regiune cu un relief neprietenos, cu o climă dură, dar şi cu o istorie zbuciumată. Deşi aparent o ţară mică, semnificaţia sa este cu atât mai mare cu cât poziţia sa strategică o situează la intersecţia a ceea ce creştinii, evreii şi musulmanii numesc „Ţară Sfântă” sau „leagănul civilizaţiilor”. Aliat cheie al Statelor Unite, Iordania este una din cele două naţiuni arabe – cealaltă fiind Egiptul – care a semnat pace cu Israelul. Având reputaţia uneia dintre cele mai prospere ţări din regiune, în ciuda faptului că mare parte a teritoriului este deşertică , şi mai stabile naţiuni din regiune, Iordania a jucat de-a lungul anilor un rol pivotant în jocul de putere al Orientului Mijlociu.

Menţionată în scrieri încă de acum 4000 de ani, această ţară a fost colonizată sau invadată de-a lungul mileniilor de egipteni, israeliţi, asirieni, babiloniei, perşi, greciromani, arabi, musulmani, creştini cruciţi, iar mai apoi de otomani şi britanici. Toate aceste popoare şi-au lăsat o profundă amprentă asupra culturii Iordaniei.

Regatul Haşemit al Iordaniei se învecinează cu Siria în nord, cu Irak în nord-est, cu Arabia Saudită la est şi la sud şi cu Israel şi Autoritatea Naţională Palestineană ‎la vest. Împreună cu Israelul împarte coasta Mării Moarte şi pe cea a Golfului Akaba (Eilat) al Mării Roşii, iar împreună cu Saudia, Israelul şi Egiptul, micul port Akaba, singura sa ieşire la mare. Din totalul de 6.500.271 de locuitori, 98% o reprezintă populaţia arabă, motiv pentru care limba oficială este limba arabă, iar principala religie este islamismul sunnit (92% din populaţia totală).

În secolul VII, şi pentru alte câteva secole mai departe, regiunea Iordaniei de astăzi a devenit parte din „heartlandul” Imperiului Islamic Arab sub diversele sale califate. Epoca islamică a avut un impact major asupra evoluţiei populaţiei iordaniene, fiind momentul în care au fost puse bazele identităţii culturale arabo-islamice.

În timpul Primului Război Mondial, pentru a submina dominaţia otomană din Orientul Apropiat şi pentru a prelua sub dominaţie britanică teritoriile extirpate din trupul omului bolnav , Marea Britanie a sprijinit declanşarea revoltelor arabe din anii 1916-1918. Documentele acordului secret Sykes–Picot , care venea să reglementeze dezideratele colonialiste franceze şi britanice în Orientul Mijlociu, au încăput pe mâinile otomanilor au fost transmise şeicilor arabi, fapt care a dus la destrămarea marii insurecţii arabe anti-otomane orchestrată de britanici. Ca urma a Marii Revolte, numeroase teritorii au fost eliberate, printre care şi regiunea Hijaz, inclusiv teritoriul de la este de Iordan. Aşadar,toate eforturile depuse au fost zadarnice întrucât regiunea nu primit recunoaşterea independenţei din partea comunităţii internaţionale, în principal datorită acordului Sykes-Picot din 1916 dar şi datorită Declaraţiei de la Balfour din 1917 . Eşecul de obţinere a independenţei a fost privit de către haşemiţi şi arabi ca un act de trădare din partea britanicilor cu care desfăşuraseră un proces de corespondenţă încă din anul 1915 , şi care se angajaseră să recunoască independenţa statului arab din Hijaz şi Levant. În ciuda fricţiunilor create între cele două părţi, s-a ajuns la un acord odată ce Marea Britanie a revenit la sentimente mai bune şi a înfiinţat Regatul Transiordaniei sub autoritate haşemită, după ce regiunea fusese separată de Palestina în anul 1920.

Pe 22 septembrie 1922, Consiliul Ligii Naţiunilor a recunoscut Transiordania ca stat aflat sub mandat britanic. Conform Memorandumului Transiordanian , teritoriile de la este de râul Iordan nu cădeau sub incidenţa mandatului britanic datorită înţelegerii semnate cu populaţia evreiască. Deşi primul pas spre crearea unui stat viabil fusese făcut o dată cu dobândirea independenţei, liderii haşemiţi au întâlnit numeroase obstacole în preluarea puterii asupra regiuni. Cea mai mare ameninţare a autorităţii emirului Abdulah venea din partea populaţiei Wahhabi care efectua incursiuni repetate în zona de sud a ţării. Deoarece emirul nu beneficia de resursele necesare pentru a înlătura pericolul migratorilor, britanicii au păstrat o bază militară la Marka, în apropierea Ammanului.