Neopluralismul

Patrick Dunleavy si Brendan O Leary prezinta, în lucrarea Teoriile statului. Politica democratiei liberale, o analiza sintetica a viziunilor despre organizarea, functionarea statelor si interactiunile diferitelor entitati si institutii, în contextul (inter)statal.

Cartea a fost publicata în 1987 si are la baza conferinte sustinute între 1983-1986, referitoare la tema teoriei statului.

Înainte de a prezenta curentul neopluralist, este necsara evidentierea succinta a temelor pluraliste, în scopul întelegerii temeiurilor neopluraliste.

Pluralismul reprezinta convingerea trebuie sa existe mai multe viziuni concurente într-un singur domeniu, opuntndu-se curentului monist ce propaga unicitatea conceptiei.

Al doilea tratat despre guvernare, lucrare scrisa de John Locke, contine germenii a ceea ce avea sa devina mai târziu conceptia pluralista asupra statului. Lucrarea amintita este o contrapondere la Leviathanul lui Th. Hobbes, lucrare în care se sugera o guvernare absoluta care sa garanteze neînceperea razboiului tuturor contra tuturor.

Ca extensie temporala, temele pluraliste apar si în Federalistul, a lui J. Madison, care credea ca o separare verticala a celor trei puteri, însotita de o divizare pe orizontala a suveranitatii, ar reprezenta o piedica considerabila în calea instaurarii tiraniei.

Alexis de Tocqueville este considerat, de catre autori, cel mai important gânditor pluralist al secolului XIX, gratie lucrarii Despre democratie în America, iar idei pluraliste regaim si la Arthur Bentley.

Pluralismul se caracterizeaza prin atacul declansat împotriva monismului statului, sub orice forma, prin accentul pe dezvoltarea autonomiei grupurilor, prin acceptarea conflictului iner-grupuri, prin aducerea în dezbatere a controalelor institutionale si prin constientizarea pericolelor dihotomiei: apararea intereselor individuale vs. egoism exacerbat.

Metodele folosite de pluralisti sunt : pozitivismul ( enuntarea unor ipoteze general valabile, ce pot fi supuse testarii empirice), behaviorismul (focusare pe comportamentul oamenilor), individualismul metodologic (reducerea afirmatiilor generale la particular) si functionalismul( actiunile au efecte folositoare care le explica).

Robert Dahl sintetizeaza, în A Preface to Democratic Theory( 1956), pluralismul modern prin negarea argumentului ca ansamblurile institutionale sunt suficiente pentru garantarea poliarhiei eficiente.

Neopluralismul este curentul aparut ca urmare a crizelor socio-politice de la sfârsitul anilor 60 din democraiile liberale, crize ilustrate de exacerbarea rasismului în America, de razboiul din Vietnam sau de miscarile studentesti din Paris, mai, 1968. Acestea si alte crize au demontat mitul stabilitatii democratiei, imagine construita de sociologia pluralista a deceniul VI.

Neopluralismul preia temele anterioare dar conceptul central devine analiza sofisticata, evolutia catre o hermeneutica originala a noilor realitati generate de statul (post)industrial.

Scoala neopluralista se axeaza pe rafinarea instrumentelor de analiza în contextul complexitatii problemelor de rezolvat. Aici se poate insista asupra a cel putin doua întrebari simple, dar decisive: pâna la ce stadiu ar trebui dezvoltate noile instrumente si care este viziunea strategica pe termen lung. Pentru a raspunde acestor interogatii, ar fi necesara efectuarea unor studii aprofundate asupra problemelor si modalitatilor de rezolvare existente. Aceste studii ar putea releva (in)utilitatea mijloacelor de solutionare a dificultatilor. De asemenea, ar putea fi inventariate dilemele care s-au dovedit a fi nerezovabile. Pe de alta parte, tehnologiile avanseaza constant. Dezvoltarea unor noi teorii înseamna, functie de complexitatea si aria de raspândire, aproape invariabil, mutatii antropologice. Au evaluat neopluralistii aceste riscuri si sunt gata sa le asume? Lucrarea de fata nu este în masura sa ofere un raspuns în acest sens.

Originile curentului neopluralist sunt economia „neortodoxa”, limitele impuse procesului decizional colectiv de sistemul economic, teoria sociologica sistemica si sociologia aplicata(analiza politica).

Economia neortodoxa se concentreaza asupra a 2 institutii mai putin studiate: marile coropratii si statul dezvoltat.

O.E. Williamson în lucrarea Market and Hierarchies: Analysis and Anti-Trust Implications (1975) critica mitul omnipotentei pietei, în urmatoarele cazuri: când se face simtita incertitudinea, când participantii la un schimb economic sunt putini ceea ce face ca oportunismul sa devina posibil sau când un participant câstiga monopolul informatiei.

John Galbraith în The Afluent Society (1962) descrie modul în care o coropratie poate controla piata prin intermediul publicitatii, inducând noi nevoi consumatorilor.

Economistii neortodocsi realizeaza o mixtura între interesele statelor si cele ale coropratiilor, prin interventia celor dintâi. Argumentele ce ar sprijini aceasta economie mixta ar fi ca statul: sustine cercetarea tehnologica, garanteaza împotriva esecurilor coropratiilor, deschide noi piete în alte state, reglementeaza relatiile de munca, controleaza inflatia, etc.

Neopluralistii depasesc vechile clivaje referitoare la relatia stat-corporatie, vazute anterior în contradictii, pronuntându-se pentru o relatia interdependenta.

Referitor la stiinta politica, ca origine scolii neopluraliste, dezbaterile se poarta în jurul relatiei interese economice vs decizii politice, neopluralistii fiind de acord cu ideea potrivit careia exista o conditionare economica a deciziilor politice, dar, spun ei, aceasta este într-o masura redusa.