Reforma sistemului comunitar în contextul extinderii Uniunii Europene

1.Introducere

Statele membre ale Uniunii Europene au delegat o parte dintre puterilor lor acesteia, astfel încât în domenii specifice, de interes comun, deciziile sunt adoptate la nivel comunitar de către instituţiile europene.

Principalele tr ei instituţii decizionale sunt: Parlamentul European (care reprezintă cetăţenii UE şi este ales direct de către aceştia), Consiliul Uniunii Europene (reprezentând statele membre) şi Comisia Europeană (care stabileşte interesele UE). Acest „triunghi instituţional” elaborează politici şi adoptă acte ( regulamente, directive, decizii) care sunt aplicate pe tot teritoriul UE. Aplicarea normelor UE este supravegheată de către Curtea de Justiţie, iar partea financiară a activităţilor este verificată de către Curtea Europeană de Conturi.

Relaţiile dintre instituţiile UE se bazează pe parteneriat, cooperare şi dependenţă mutuală. Obiectivul acestora este de a creşte bunăstarea socială, economică şi culturală a cetăţenilor, de a promova pacea şi dezvoltarea economică, nu numai în ţările Europei, ci şi în întreaga lume.

2.Parlamentul european

Pe data de 25 martie 1957 în Capitoliul de la Roma are loc semnarea tratatelor de înfiinţare ale Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom) de către cele 6 state fondatoare ale CECO. Scopurile principale ale CEE sunt crearea unei uniuni vamale pe teritoriul statelor membre şi crearea unei pieţe comune cu asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor, capitalurilor şi a serviciilor. Sarcina principală pentru Euratom este controlul industriei nucleare şi asigurarea cooperării în acest domeniu.

Tot în 1957, prin „Convenţia relativă privind organele comunitare comune”, cele trei comunităţi au dobândit două organe comune: Curtea de justiţie şi Adunarea comună. În rest, CECO şi-a păstrat Înaltă Autoritate şi Consiliul Ministerial iar CEE şi Euratom au beneficiat de serviciile a câte unei Comisii, Consiliul Ministerial respectiv de un Comitet Economic şi Social Comun.

Potrivit „Tratatului de fuziune” intrat în vigoare în 1967 a avut loc unificarea organelor principale ale celor trei comunităţi, urmând ca noile organe să fie: Parlamentul European, Comisia Europeană, Consiliul Ministerial şi Curtea de Justiţie. După înfiinţarea CEE şi Euratom, Consiliul Miniştrilor a ajuns organul legislativ principal, iar atribuţiile Adunării Comune, care în 1962 şi-a schimbat denumirea în Parlament European, nu au fost extinse, deşi activitatea în general a crescut, întrucât noul organ deservea trei organizaţii instituţionale.

Prin Tratatul privind modificarea unor prevederi bugetare ale Tratatului privind infiinţarea CE şi ale Tratatului de fuziune din 22 aprilie 1970, Comunităţile au obţinut autonomie financiară, statele membre renunţând din nou la noi atribute de suveranitate, în speţă la dreptul exclusiv de a percepe taxe şi impozite, respectiv de a repartiza veniturile astfel obţinute. Acest tratat, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1971 a asigurat Parlamentului competenţa de control a execuţiei bugetare. Ulterior, aceste prerogative au fost întărite prin al doilea tratat bugetar din 1975 (intrat în vigoare la 1 iunie 1977), Parlamentul dobândind dreptul de a respinge proiectul bugetar cu o majoritate de 2/3, de a decide cu privire la cheltuielile facultative. Astfel, Parlamentul european a devenit în sfârşit organ legislativ, chiar dacă doar în domeniul bugetar.

Actul Unic european (AUE) din 1986 (intrat în vigoare în 1987) este primul tratat care a adus o revizuire generală a dreptului comunitar originar. Până la adoptarea acestui document, singura procedură legislativă în care era implicat Parlamentul era procedura consultativă. AUE a introdus două noi proceduri care necesitau implicarea Parlamentului şi a extins domeniile unde trebuia aplicată procedura consultativă (transport, cercetare, protecţia mediului înconjurător). Noile prevederi introduceau procedura avizării şi cea a cooperării.

Tratatul Privind Uniunea Europeană semnat la Maastricht în 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 a constituit un punct de cotitură în viaţa Parlamentului european.

Acest tratat, în primul rând a modificat în mod simbolic art. 137 din Tratatul CE, care prevedea că Parlamentul „are competenţe consultative şi de control”, noua reglementare precizând, că Parlamentul „exercita prerogativele cu care a fost înzestrat prin Tratat”. Trebuie menţionat că prerogativele Parlamentului European nu sunt doar consultative şi de control, dar şi legislative, aspect ce nu era accentuat înainte de Maastricht. Mai mult, Parlamentul european a primit posibilitatea de a acţiona în judecată celelalte instituţii comunitare, în măsura în care acestea ar încălca prerogativele amintite.

În afară de aceste modificări, a crescut şi numărul domeniilor de aplicare al procedurii cooperării şi avizării, respectiv au fost introduse procedura codeciziei şi ceea a informării. Totodată, Parlamentul European a primit posibilitatea ca prin vot majoritar să solicite Comisiei să iniţieze anumite proiecte de acte normative.

Tot prin Tratatul de la Maastricht, Parlamentul european a dobândit prerogative de control, mult mai însemnate faţă de executivul comunitar (Comisie), decât moţiunea de cenzură de pe vremuri. Mai precis, numirea Comisiei după Maastricht depinde de aprobarea Parlamentului, iar durata mandatului comisarilor a crescut de la 4 la 5 ani pentru că mandatul acestora să corespundă cu mandatul parlamentarilor, fapt ce a accentuat astfel şi în mod simbolic răspunderea Comisiei în faţa Parlamentului european.

Noutăţi absolute au apărut în urma introducerii cetăţeniei unionale şi a înfiinţării instituţiei ombudsmanului european, deoarece persoanele fizice şi juridice din UE au dobândit drepturi de petiţionare semnificative în faţa Parlamentului european.

De asemenea Parlamentul european a dobândit prerogative privind numirea conducerii Băncii Centrale Europene, care urma să fie înfiinţată în viitor.