Reprezentări Asupra Puterii

Dezbaterile asupra puterii în general, asupra puterii politice ca tip social de putere sunt la fel de vechi ca şi reflecţiile asupra unor forme de guvernământ, ele prefigurându-se chiar în ideile exprimate de Confucius(China) sau Codul lui Manu(India). Apoi, puterea şi domnaţia sunt concepte întâlnite în mitologiile popoarelor vechi, iar textele religioase prezintă la rândul lor exemple de luptă pentru putere. Când Rig Veda ne spune că legea sacrificiului este lucrul pe care preoţii sunt avizi să-l cunoască, trimiterea la o anumită relaţie de putere sau la puterea unui grup faţă de alte grupuri în textele vedice sunt exemplare pentru a scoate în evidenţă relaţia dintre diferite tipuri de putere în cadrul societăţii aici puterea sarcedotală şi puterea politică aceasta din urmă fiind forma unică de convertire a puterii religioase în spaţiul Indiei vechi unde casta brahmanilor prin monopolizarea accesului la sacru, îşi păstra prerogativele intervenţiei în deciziile politice, pe de o parte pe cele ale ieşirii din aria de sancţiune a societăţii întemeiată pe caste pe de alta parte .

Astfel, în epoci istorice diferite, puterea a fost subiect de discuţie pentru diferiţi gânditori politici, filosofi şi nu numai.

Apariţia marilor sisteme de gândire filosofică ale lui Platon şi Aristotel determină elaborarea sistematică în cadrul filosofiei politice a teoriilor referitoare la conducerea politică , la autoritate şi la putere. Se produce însă şi o diferenţiere la cei doi mari filosofi în ceea ce priveşte metodologia de abordare a fenomenelor politice.

Inspiraţi de idealismul platonician reprezentanţii de frunte ai gândirii religioase, ridică problema caracterului transcedental al principiilor ce guvernează ordinea politică şi a legitimităţii de origine divină a puterii .

După epoca feudală s-a înregistrat un progres în studiul laic al puterii emancipate de teologie şi morală, operele lui Machiavelli, Bodin, Hobbes, Rousseau au încercat să realizeze studiul politicii şi al puterii în sine ca fenomene autonome .

Thomas Hobbes a exercitat o puternică influenţă asupra întregii dezvoltări ulterioare a acestui domeniu, traducând în termeni de putere relaţiile umane dintr-o comunitate. Filosoful englez este de părere că problema centrală a politicii este puterea de stat. Mulţi comentatori relevă trăsătura autoritaristă a doctrinei hobbsiene şi înclinaţia lui spre o putere de tip despotic, căci deşi Hobbes îndeamnă la moderaţie în folosirea puterii totuşi teoria lui relevă prea puţine garanţii în faţa une folosiri discreţionare a acestei puteri. Hobbes identifică puterea cu forţa şi atribuie acesteia din urmă un rol mult prea mare în constituirea puterii:

„O astfel de identificare a puterii şi a forţei neglijează aspectul cel mai important al puterii în sens politic şi în sens uman, adică faptul că ea este o relaţie între fiinţe umane care pot fi efectiv în stare de cooperare liberă” .

În lucrările sale „Eseu asupra intelectului uman” şi „Tratat asupra guvernării civile”, John Locke se ocupă, printre altele, de problema puterii tratată în mod inseparabil de aceea a libertăţii, într-o concepţie tributară filosofiei politice, inspirată de ideile dreptului natural şi ale contractualismului. Potrivit acestei orientări, el consideră că puterea se întemeiază pe consensul membrilor societăţii, rezultând din contractul survenit între aceştia la un moment dat.

Montesquieu este mai puţin preocupat de problema consimţământului ci de aceea a separaţiei puterilor în stat , de prevenirea abuzului de putere, pentru ca să nu existe psibilitatea de a abuza de putere trebuie ca prin rânduiala statornicită, puterea sa fie înfrânată de putere. Precizând că în fiecare stat exista trei feluri e puteri: legislativă, executivă şi judecătorească , Montesquieu arată că libertatea politică nu există decât în statele unde aceste puteri nu sunt toate reunite în aceeaşi prsoană sau corp de magistratură .

Elaborarea originală de către Jean- Jacques Rousseau a ideii de „suveranitate a poporului” consacră, legitimarea exclusivă a puterii de către această suveranitate prezentată ca drept originar al poporului, corespunzător drepturilor naturale ale indivzilor. Astfel, în constituirea acestei suveranităţi şi a puterii ce rezultă din ea, arată Rousseau fiecare individ îşi asumă partea sa de drepturi şi de putere .

Nici unul dintre aceşti autori nu au realizat în cele din urmă un studiu sistematic al puterii, însă toate aceste analize , pe cât de numeroase, pe atât de variate au contribuit în cele din urmă la conturarea unei perspective organizate a conceptului de putere.

Trebuie menţionat că puterea are o diversitate de înţelesuri, ceea ce a şi condus la o multitudine de abordări si în numeroase definiţii unele vorbind despre puterea politică drept unica formă de putere şi altele făcând distincţie între diversele forme ale puterii sociale, puterea politică find una dintre acestea.