Adevărul ca paideia

În cadrul lucrării îmi propun să efectuez o interpretare a dialogului Phaidon pentru a scoate la iveală faptul indisolubil al înțelegerii esenței adevărului ca paideia și de aici ca salt în ceea ce rămâne de fiecare dată negândit, salt produs de înțelegerea necesității gândirii originare, transmis de către un ,,învățat" cu scopul cultivării spiritului uman. În interpretare mă voi folosi de conceptele filosofului german Martin Heidegger, cu precădere de analiza acestuia a cunoscutului mit platonician, din capitolul intitulat ,,Doctrina lui Platon".

În primul rând, o interpretare este bazată pe o privire prealabilă asupra unui text propriu-zis. Conținutul oferă privirii de cele mai multe ori un caracter didactic. În momentul lecturării unui text, acesta trimite prin ele însuși la un conținut de experiență. Așadar, acesta trimite la o parte inaccesibilă în mod nemijlocit. Gândirea filosofică nu este întru totul accesibilă în forma cuvântului, de aceea raportarea la un asemenea tip de text implică o deschidere fără pretenția prealabilă de a ști. Această lăsare față de un text se constituie în ființa noastră ca un gol și o negativitate asumată. Așadar, pentru a putea recepta un text este necesară condiția de a ști nimic. Un text are pretenția de a ,,învăța" ceva dacă ascunde în înțelesurile sale o experiență originară. Experiența persoanei se transformă în experiența desfășurată textual în fața cititorului. Semnul devine profesor, mai mult decât putea fi însăși persoana, tocmai prin caracterul finit al operei devenită semn. Consider că sarcina gândirii în ipostază hermeneutică este dialogul cu opera, este luptă prin faptul interogării, chemată de însăși obiectul interpretării. Una dintre ideile directoare ale acestui eseu este că textul filosofic ca atare îndeplinește o funcție necesară paideică, pe lângă mai puțin importanta informare.

În cartea sa, ,,Repere pe drumul gândirii" , respectiv în capitolul IV ,,Doctrina lui Platon", Heidegger face experiența modificării esenței adevărului. Filosoful german vede în caracterul ,,decadent" al metafizicii începând cu Platon, un caracter dat de esența următoarei modificări: starea-de-neascundere, aletheia, trece în corectitudinea enunțului, ,,<<adevărul>> înseamnă, pentru gândirea occidentală, încă de multă vreme, corespondență dintre reprezentarea reflexivă și lucru: adequatio intellectus et rei . Esența ideii platonice ca „putință-de-a-face-vizibil” mută esența adevărului mai aproape de spațiul „subiectivității”, împlinirea ajungerii-la-prezență a ce anume este o ființare fixează un raport între facultatea perceptivă, nous și preeminența acestei percepții ideatice care face loc, mai apoi, reprezentabilității rațiunii și măsurii coercitive a acesteia.

Conform lui Heidegger, adevărul la Platon păstrează ceva originar, și anume Ideea Binelui care acordă corectitudinea enunțului și corectul, dar deopotrivă și frumosul care este manifestare sau ieșire-din-sine a ceea ce „strălucind în modul cel mai pur din sine însuși” este cu adevărat o ființare. Această Idee a Binelui face în același timp cu putință aspectul și vederea, și astfel starea-de-neascundere. În lupta pe care o reclamă esența adevărului în treapta a patra a mitului se face observat acel „a-” privativ din „a-letheia”, înțeles ca ne-ascundere sau ne-uitare și care trimite la esența adevărului ca polemos , luptă, în sensul de smulgere a adevărului din ascuns, purtată de gânditor pentru oamenii peșterii.

Considerațiile de mai sus sunt deosebit de importante pentru revelarea faptului că ceea ce poate transmite, vreodată, un învățător (filosof, gânditor) este întotdeauna un „același”. Transmiterea presupune alteritatea și dialogul poate merge în contradictoriu, dar numai în ordinea cuvintelor și nu în ordinea adevărului ființei care a fost mereu și este acum același- „unicul”. A aștepta un progres din partea gândirii înseamnă a o subordona dezideratului dominării ființării în întregul ei. Gândirea, în însăși esența ei, este plecare la drum de undeva spre undeva. Gândirea originară stă mai întâi în curajul deschiderii unui drum prin hățișul nefamiliar al destinului propriu.