Personalitatea Elevilor - Temperamentul și Caracterul

1.Conceptul de personalitate

Termenii de persoană şi personalitate sunt atât de utilizaţi în limbajul cotidian, încât fiecare are sentimentul întrebuinţării lor corecte în cele mai diverse situaţii: În schimb, utilizarea lor ca termeni ai ştiinţei psihologice pune atâtea probleme încât, parafrazând-ul pe P.Fraisse: am putea spune că istoria psihologiei se confundă(între anumite limite) cu istoria răspunsurilor la întrebarea „Ce este personalitate?” Răspunsurile au fost, uneori, atât de diferite încât ne putem întreba, pe drept cuvânt, dacă toţi autorii respectivi vorbeau despre acelaşi lucru. Se impune mai întâi să deosebim persoana de personalitate.

Termenul de persoană desemnează individul uman concret. Personalitatea, dimpotrivă, este o construcţie teoretică elaborată de psihologie în scopul înţelegerii şi explicării- la nivelul teoriei ştiinţifice- a modalităţii de finisare şi funcţionare ce caracterizează organismul psihofiziologic pe care îl numim persoană umană.

Această primă precizare ne permite să diferenţiem conotaţia ştiiţifică a termenului personalitate-categorie, construcţie teoretică- de sensul comun al acestuia, ca însuşire sau calitate pe care cineva o poate avea sau nu.

O privire generală asupra mai multor definiţii date personalităţii evidenţiază câteva caracteristici ale acesteia(Perro.R.. 1985):

-Globalitatea: personalitatea cuiva este constituită din ansamblu de caracteristici care permite descrierea acestei persoane, identificarea ei printre celelalte. Orice construcţie teoretică validă referitoare la personalitate trebuie să permită, prin operaţionalizarea conceptelor sale, descrierea conduitelor şi aspectelor psihofizice care fac din orice fiinţă umană un exemplu unic;

-coerenţa: majoritatea teoriilor postulează ideea existenţei unei anume organizări şi interdependenţe a elementelor componente ale personalităţii.

Când în comportamentul cuiva apar acte neobişnuite, ele surprind deoarece contravin acestui principiu: încercând să explicăm, să înţelegem acţiunile curajoase ale unei persoane timide, nu facem altceva decât să reducem omu psihologic, este momentul autenticului parteneriat cognitiv, în care respectul centru care se formează se traduce prin găsirea oportunităţilor care să-l stimuleze şi să-i menţină trează forţa minţii. Unii elevi au această şansă, alţii-nu, şi nau nici un fel de vină. Esenţial pentru tine ca profesor sau viitor profesor este să ştii dacă poţi şi, mai ales, dacă vrei să intri in acest joc de maximă răspundere.

Elementele de psihologie a dezvoltării şi a vârstelor sunt evidenţele necesare celor care, în specialitate aleasă, întrevăd şi posibilitatea profesionalizării didactice. Nevoia profesorului de raportare şi la oferta ştiinţifică asupra acestor probleme este susţinută, printre altele, de faptul că, în postură fiinţe active cognitv, deja avem fiecare o teorie naivă asupra acestui subiect (ca şi în altele de altfel).Este obligatoriu să ne confruntăm propria construcţie descriptiv-explicativă-cursul şi factorii dezvoltării, elevul standard, creativitatea la vârstele şcolii, posibilităţile şi limitele de vârstă şi individuale etc.-cu ceea ce oferă ştiinţa. Dacă ea ne va confirma propriile observaţii, avem satisfacţia unui ochi pătrunzător şi o bună încurajare în ceea ce facem.

Situaţia opusă este şi ca benefică, fiind un semnal şi o incitare la documentarea complementară. În tot acest joc există, cu certitudine, şi un beneficiar-elevul nostru.

Întrebări:

1.Definiţi conceptele: fişa de dezvoltare, studiu genetic, criză de dezvoltare,egocentrism.

2.Argumentaţi de ce mediul nu poate di considerat factorul conducător al dezvoltării antogenetice.

3.Comparaţi stadiile dezvolării afective descrise de Fr.Dolto(vezi bibliografia) cu cele propuse de E.Erikson.Asemănări, deosebiri.

4.Prezentaţi şi comparaţi caracteristicile socio-morale ale tuturor vârstelor şcolare descrise.

5.Explicaţi, în baza schemei figurale prezente, diferenţele dintre realismul, optimismul şi scepticismul pedagogic.

Inocenţa iniţială utilizând modele propuse de o anume teorie a personalităţii. Postulatul coerenţei este indispensabil studiului structurilor de personalitate şi al dezvoltării lor; personalitatea nu este un ansamblu de elemente juxtapuse, ci un sistem funcţional format din elemete interdependente. De aici rezultă o a treia caracteristică:

-permanenţa (stabilitatea) temporală: Dacă personalitatea este un sistem funcţional, în virtutea coerenţei sale, acesta generează legi de organizare a căror acţiune este permanentă. Deşi o persoana se transformă, se dezvoltă, ea îşi păstrează identitatea psihică.Fiiţa umană are conştiinţă existenţei sale, sentimentul continuităţii şi identităţii personale, în ciuda transformărilor pe acre le suferă de-a lungul întregii sale vieţi. Aceste trei caracteristici, globalitate, coereţa şi permanenţă evidenţiază faptul că personalitatea este o structură. Una din definiţiile ce evidenţiază cel mai bine aceste caracteristici este cea data de Allport:”Perrsonalitatea este organizarea dinamica in cadrul individului a acelor sisteme psihofizice de conduita ale unei persoane prezinta o anume variabilitate situationale, pe termen lung, observatia ne furnizeaza un cadru relativ stabil, unitar, de asteptare si interpretare, releva anumite invariante.

Trasatura Psihica este conceptul ce evidentiaza aceste insusiri sau particularitati relativ stabile ale ueni persoane sau ale unui proces psihic.În plan comportamental, o trăsătură este indicată de predispoziţia de a răspunde în acelaşi fel la o varietate de stimuli. De exemplu, timiditatea este un mod energetică exagerată etc.Trăsăturile sunt în primul rând noţiuni descriptivi, dar ele dobândesc în practică şi o valoare explicativă (uneori se ajunge la o explicaţie autologică: cineva este hiperemotiv pentru că este timid, şi este timid pentru că este hiperemotiv).

La un nivel superior de generalizare se întâlnesc tipurile ca structuri sau configuraţii specifice formate din mai multe trăsături (introvertit, extravertit, ciclotimic etc.).

Trebuie să subliniem, totuşi, că analize foarte fine ale unor comportamente varlate care aparent evideţiaza aceeaşi trăsătură, nu au condus la rezultate convingătoare.Concluzia generală a fost că, deşi unele din aceste comportamente sunt relativ constante, corelaţiile intercomportamente sunt foarte neregulate, evoluând în general de la valori medii până la valori mici, nesemnificative.

W Mischel explică aceste neregularităţi considerând că trăsăturile sunt prototipuri, adică un descriu decât proprietăţi tipice sau frecvente în anumite situaţii. Astfel, oamenii atribuie o trăsătură dacă această trăsătură apare în câteva situaţii frecvente, chiar dacă acestea un sunt generale. Cineva poate fi calificat ca fiind coleric dacă a fost văzut cuprins de mânie într-o situaţie remarcabilă, chiar dacă acesta un este o constantă a comportamentului său.