Binele - sensul vieții morale creștine

INTRODUCERE

În scrutarea sensului moral al vieții creștine, conceptul de „bine” devine un pilon esențial, reflectând normele și principiile care ghidează conduita morală a credincioșilor. Fiecare acțiune morală și evitarea răului devin imperativul impus de legile morale, iar această datorie morală înseamnă alinierea la standardele divine.

În această relație, omul, creat după chipul și asemănarea divină, devine un purtător al responsabilității morale, călăuzindu-se după standardele cele mai înalte. În acest context, se conturează ideea că „binele nu este doar ceea ce omul dorește sau preferă, ci reflectă o realitate obiectivă și valoroasă în sine, bazată pe conformitatea cu voința și caracterul divin.

Pentru a înțelege sensul „binelui” în profunzime, este necesară analiza conexiunii dintre individ și Dumnezeu. Această relație este exprimată în Mântuitorul Hristos, care devine izvorul absolut al oricărui bine moral. Prin Întrupare, Hristos devine temeiul înțelegerii și practicării binelui, devenind și țelul final al călătoriei omului prin lume. Astfel, binele capătă o dimensiune transcendentă, fiind înrădăcinat în relația personală dintre om și Dumnezeu, exprimată în mod sublim prin harul Duhului Sfânt în contextul liturgic al Bisericii.

Conștiința faptei bune, precum și fapta în sine, nu sunt suficiente pentru a face dintr-un suflet unul virtuos. Adevărata virtute constă în conformarea la voia dumnezeiască, în dorința de a deveni asemenea lui Dumnezeu. Atunci când acțiunile omului sunt motivate de altele decât dorul de a se asemăna lui Dumnezeu, acestea pierd calitatea lor morală. Este esențial ca faptele bune să fie făcute din dragoste față de legea lui Dumnezeu și față de aproapele, altfel ele devin lipsite de caracter moral și nu se conformează legii morale.

BINELE - SENSUL VIEȚII MORALE CREȘTINE

Orice lege morală ne obligă să săvârșim binele și să evităm răul. Așa cum se înțelege în contextul moral, binele exprimă întotdeauna o valoare morală, și acest termen se aplică în principal la caracteristicile etice ale lucrurilor. Prin „bine” înțelegem tot ceea ce corespunde cerințelor, dorințelor și preferințelor voinței umane. Totuși, această corespondență trebuie să fie determinată de calitățile sau trăsăturile specifice ale obiectului dorit, fără a fi influențată de înclinațiile subiective (egoiste) ale individului. Binele nu reprezintă tot ceea ce o persoană dorește sau preferă, ci doar acele aspecte care îl definesc prin calitățile sale și îl fac demn de dorit. Prin urmare, în sens moral, binele nu poate fi subiectiv sau doar aparent bun; trebuie să fie într-adevăr un bine autentic și valoros în sine, reprezentând un bine sub toate aspectele sale .

Dacă Dumnezeu este bun și, prin urmare, reprezintă standardul final al binelui, atunci avem o definiție utilă pentru noțiunea de „bun” care va contribui semnificativ la studiul eticii și esteticii. Întrebarea este: Ce înseamnă, de fapt, „bun”? „Bun” este ceea ce primește încuviințare din partea lui Dumnezeu. Așadar, ne întrebăm: De ce este considerat bun ceea ce aprobă Dumnezeu? Răspunsul este simplu: „Pentru că este îngăduit de El”. Aceasta implică ideea că nu există un standard mai înalt al bunătății decât caracterul lui Dumnezeu și aprobarea pe care o oferă oricărui lucru în concordanță cu acel caracter. Totuși, Dumnezeu a inserat în noi o reflecție a propriului său simț al bunătății, astfel încât atunci când evaluăm lucrurile conform modului în care suntem învățați să le evaluăm, vom aproba, de asemenea, ceea ce aprobă Dumnezeu și vom găsi plăcere în lucrurile în care El găsește plăcere .

Omul, în calitate de purtător al chipului lui Dumnezeu, are un suflet înrudit cu Cel Divin, manifestând o tendință naturală de a se îndrepta către El și de a menține o relație vie. Demnitatea sa, derivată din asemănarea cu Dumnezeu, precum și relația specială cu El, sunt intrinsec legate. Prin faptul că omul este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, având un suflet înrudit cu Divinitatea, el se orientează către Dumnezeu și păstrează o legătură vie cu El. Această relație între om și Dumnezeu menține nealterată și neînslăbită legătura lor . Creat în chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul posedă o deschidere ontologică către comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii, realizând, astfel, comuniunea, care este Biserica .