Extras din seminar

Originea creştinilor după Evanghelie:

1. Apariţia Cultului Creştin după Evanghelie - Ca multe alte secte şi culte neoprotestante, şi acest cult îşi are originea în centrul şi vestul Europei. În decursul istoriei, el poate fi localizat în Elveţia, prin secolul XIX, purtând numele de “Chretiens”. Creştinii după Evanghelie nu au avut un întemeietor şi un sistematizator, dar azi “ei” consideră că “iniţiatorul mişcării” din cae fac parte este însuşi Domnul Iisus Hristos, a cărui învăţătură, cuprinsă în Sfânta Scriptură, constituie “doctrina cultului Creştin după Evanghelie”. Neavând un întemeietor, “doctrina” lor este un amestec din concepţiile lui Zwingli, ale baptiştilor, ale lui J.N. Darbuy, George M. Muller, Fr. Bernay, ş.a.m.d.

Organizatori ai cultului:

Printre primii “misionari” care ne-au vizitat ţara înainte de sfârşitul secolului al XIX-lea, a fost şi misionarul englez E.H. Broadbent şi, după el, institutorul de limbă franceză, elveţianul Francois Bernay, care profesa în Tunisia.

Dintre primii români care au luat parte la aceste adunări, se pot aminti şi două persoane bine cunoscute pe atunci: “Domnul” Negruzzi şi “Doamna” Brăiloiu

Răspândirea miscării în România:

După ce reuniunile evanghelice au pătruns în Franţa, Germaia, Rusia, Ungaria, mişcarea prinde rădăcini şi în România prin Francois Bernay, care începe “evanghelizarea” împreună cu sora sa Sarah Bernay prin anii 1901-1903, în oraşul Râşnov, limba “evanghelizării’ fiind germana. Între anii 1906-1909 s-a început lucrarea de “vestire a Evangheliei” şi “întoarcerea” la credinţă- aşa cum le arată lor Biblia- în oraşele Sibiu, Cisnădie, de unde s-a extins şi în localităţile şi în judeţele alăturate, atât de limbă germană, cât şi la câţiva români. Prozelitismul a început printr-o “asociaţie” cu caracter religios numită “Crucea Albă”, condusă de un pastor luteran. La rândul său, pastorul a fost ajutat ulterior şi de “fratele” Victor Kolles, originar din Banat.

Doctrina despre “suflet” a Evangheliştilor:

Fiinţele umane, create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, sunt creature făcute dintr-un trup material şi un suflet immaterial. Sufletul este uneori numit şi duh. Atât trupul cât şi sufletul sunt create de Dumnezeu şi sunt aspecte distincte ale construirii noastre personale. Viziunea biblică asupra trupului şi sufletului diferă radical faţă de viziunea timpurie grecească. Trupul şi sufletul nostru întocmesc o dualitate nu un dualism. În teoria dualistă grecească, trupul şi sufletul sunt văzute ca substanţe incompatibile care coexistă într-o tensiune constantă. Ele sunt fundamental incompatibile. De obicei dualismul susţine că este ceva inerent rău sau imperfect cu privire la tot ce este fizic şi de aceea vede trupul ca pe un vas rău care conţine sufletul pur. Pentru greci, salvarea înseamnă în ultimă instanţă răscumpărarea din trup când sufletul este în final eliberat de închisoarea de carne. Fiinţele umane sunt păcătoase atât în trup cât şi în suflet.

Din punct de vedere istoric, au existat două şcoli de antropologie biblică: cea trihotomistă ş ice dihotomistă. Trihotomia susţine că Dumnezeu l-a făcut pe om într-o întreită alcătuire: Trup, suflet şi duh. Această împărţire este bazată pe două texte clare din Scriptură:

1. “Dumnezeu păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi duhul vostru, şi trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos” (1 Tesaloniceni 5, 23).

2. “Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii” (Evrei 4, 12)