Vindecarea de păcate - binefacerile tainei pocăinței și ale lucrării părintelui duhovnicesc

I. POCĂINŢA – CALEA VINDECĂRII

I. 1. Boala păcatului şi pocăinţa ca remediu

Păcatul şi consecinţa sa, moartea (cf. Romani 6, 23), sunt realităţile cele mai contrare firii omeneşti, care este creată după chipul lui Dumnezeu Cel sfânt şi veşnic viu. Dar atât de mult ne am obişnuit cu păcatul şi cu moartea care se văd mereu în jurul şi înăuntrul nostru, încât le considerăm fenomene „naturale”. Sfânta Scriptură, dimpotrivă, consideră păcatul ca fiind o perturbare sau o dezordine a creaţiei şi un obstacol permanent în participarea omului la viaţa şi fericirea veşnică a lui Dumnezeu.

Păcatul primilor oameni s a manifestat ca neascultare faţă de Dumnezeu şi rupere a comuniunii de iubire faţă de El. Îndemnul la păcat însă a venit din partea „şarpelui”, prin care a lucrat diavolul (cf. Înţelepciunea lui Solomon 2, 24; Ioan 8, 44; 1 Ioan 3, 8; Apocalipsa 12, 9).

Ruperea armoniei dintre om şi Creatorul său, prin neascultare, se transmite ca tulburare a armoniei din interiorul omului, dintre bărbat şi femeie, dintre om şi celelalte creaturi vii; iar apoi, din cauza păcatului omului, şi „pământul va fi blestemat” (Facerea 3, 17). Moartea, ca urmare a păcatului, se manifestă ca descompunere a elementelor componente ale omului: „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3, 19).

Din cartea Facerii (1, 27; 2, 7 25 şi 3, 1 24) se vede, aşadar, că fără comuniunea totală cu Dumnezeu, ceea ce este pământesc în om nu poate fi ridicat spre viaţa cerească şi veşnică. Păcatul primilor oameni nu a fost, de fapt, dorinţa „de a fi ca Dumnezeu”, cum greşit se afirmă uneori, deoarece dorinţa „de a fi ca Dumnezeu” este înscrisă în crearea omului „după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu (cf. Facerea 1, 27), însă metoda sau calea aleasă de Adam şi Eva a fost greşită: adică omul a dorit să fie ca Dumnezeu fără Dumnezeu şi neascultând de Dumnezeu (Sf. Maxim Mărturisitorul). Disocierea spirituală a omului de Dumnezeu atrage după sine descompunerea sau coruptibilitatea (stricăciunea) lui ca persoană vieţuind în trup. Aşadar, moartea fizică a omului manifestată ca separaţie între suflet şi trup, este urmarea separării sufletului de Dumnezeu.

Omului, fiind coroana şi conştiinţa creaţiei vizibile, i se dă pământul spre stăpânire, păzire şi cultivare, şi tot prin el se transmite binecuvântarea lui Dumnezeu pentru toată creaţia, când acesta împlineşte voia lui Dumnezeu pe pământ, dar şi blestemul, când omul rupe comuniunea sa de iubire şi ascultare faţă de Dumnezeu.

Formele concrete pe care le ia păcatul omului faţă de Dumnezeu, faţă de semeni şi faţă de creaţie se referă atât la aspecte concrete ale păcatului, cât şi la păcat ca boală a sufletului omului, cu consecinţe în toată existenţa creată.

Astfel, în Vechiul Testament, păcatul este o rupere a alianţei, o deviere sau abatere de la voia lui Dumnezeu sau de la Lege (cf. Facerea 20, 9; Ieşirea 20, 20), răzvrătire (cf. Isaia 1, 28), răstălmăcire sau falsificare voită (cf. Isaia 24, 1), nelegiuire (cf. Daniel 9, 5), rătăcire (cf. Iov 6, 24), nerespectarea celor sfinte (cf. Levitic 4, 2), răutate şi pagubă produsă altora (cf. Proverbe 24, 2). Sfânta Scriptură a Vechiului Testament ne arată, de asemenea, chipuri de pocăinţă şi îndemn la speranţă în proorocul David, în regele Manase, în locuitorii cetăţii Ninive şi în mulţi alţii care s au pocăit.

În Noul Testament, păcatul este un principiu al înstrăinării omului de Dumnezeu (cf. Romani 5, 12; 6, 12; 7, 17; 8, 2). El se arată mai ales ca lipsă de evlavie, necredinţă, incapacitate de simţire spirituală (cf. Romani 1, 18; 2 Timotei 2, 16), degradare morală şi spirituală (cf. Fapte 8, 22; Romani 1, 29; Luca 11, 39; Efeseni 6, 12), cooperare a omului cu diavolul (cf. Matei 13, 19; 1 Ioan 3, 8 şi 12), nedreptate (cf. Romani 9, 14), strâmbătate (cf. Ioan 7, 18), nelegiuire (cf. Romani 2, 8), fărădelege (2 Timotei 2, 19) etc.

După săvârşirea păcatului, Adam şi Eva se ascund dinaintea lui Dumnezeu (cf. Facerea 3, 8). Cu alte cuvinte, păcatul înstrăinează şi însingurează pe om de prezenţa lui Dumnezeu şi îl împiedică să guste din Pomul Vieţii, adică să trăiască din prezenţa lui Dumnezeu – Dătătorul de viaţă (cf. Facere 3, 22). În loc să şi recunoască greşeala, omul căzut în păcat inventează scuze şi transferă responsabilitatea spre altul: Adam o acuză pe Eva (cf. Facerea 3, 12), iar Eva pe şarpe (cf. Facerea 3, 13). Păcatul lui Adam, ca neascultare faţă de Creator şi nepostire sau neînfrânare faţă de lumea materială, este agravat de ne pocăinţa omului ca recunoaştere a greşelii sale. Mai târziu, când între descendenţii primei familii umane păcatul ia forma fratricidului, Cain ucide pe Abel (cf. Facerea 4, 8). La violenţa sa, izvorâtă din invidie, Cain adaugă insolenţa izvorâtă din iresponsabilitate faţă de greşeală.

În Sfânta Scriptură, „plata (sau consecinţa) păcatului este moartea” (Romani 6, 23), iar singurul remediu pentru păcat este pocăinţa urmată de iertarea păcătosului.

Astfel, dacă păcatul este implicit cădere şi moarte, pocăinţa este ridicare şi viaţă. De aceea, mântuirea pe care Dumnezeu o propune oamenilor înseamnă, de fapt, eliberarea şi vindecarea de păcat şi de moarte. Acest adevăr este rezumat în cuvintele: Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu (cf. Iezechiel 18, 23; 33, 11) sau „Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Timotei 2, 4).

În Noul Testament, atât Sfântul Ioan Botezătorul, cât şi Mântuitorul Iisus Hristos încep propovăduirea lor cu îndemnul: „Pocăiţi-vă, că s a apropiat Împărăţia cerurilor” (Matei 3, 2; 4, 17). Evanghelia lui Hristos este Evanghelia pocăinţei şi a iertării păcatelor, fără de care nu putem împlini cu adevărat legea iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

Sfântul Ioan Botezătorul predică pocăinţa şi cheamă la botezul pocăinţei, pentru a arăta că este nevoie să ne recunoaştem păcatele şi să ne curăţim de ele. Atât de mare este această nevoie, încât Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, El, Care deşi este fără de păcat, a mers, totuşi, să primească în Iordan de la Ioan botezul pocăinţei pentru păcate. De ce? Pentru a ne arăta nouă că toată natura omenească are nevoie să fie ridicată din păcat prin puterea lui Hristos, „Mielul lui Dumnezeu, Cel Ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29). Hristos intră în apele Iordanului pentru a arăta că vrea să aducă lumii vindecarea de păcat, pornind din interiorul ei. Dar Iisus Se botează cu Botezul pocăinţei şi pentru a ne arăta nouă că prin pocăinţă se deschid omului cerurile şi, astfel, se realizează legătura omului cu Sfânta Treime, Care a zis atunci când l a creat pe om: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Facerea 1, 26). Iar Duhul lui Dumnezeu, Care „Se purta pe deasupra apelor” la începutul lumii (cf. Facerea 1, 2), Se arată deasupra apelor Iordanului acum, la înnoirea lumii prin botezul pocăinţei (cf. Matei 3, 16). Prin Botezul pocăinţei şi prin harul curăţitor al Sfântului Duh, fiecare om redevine fiu iubit al lui Dumnezeu, tocmai pentru că Fiul Cel veşnic iubit al Tatălui Ceresc a luat asupra Sa natura noastră omenească, pentru a ne învăţa pocăinţa spre iertarea păcatelor şi a ne dărui viaţa veşnică. De aceea, Biserica spune în Simbolul de credinţă: „mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor, aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”.

Naşterea spirituală sau cerească, din apă şi din Duh, spre iertarea păcatelor, deschide omului Împărăţia cerurilor. Fără această naştere din nou, omul nu poate intra în Împărăţia cerurilor (cf. Ioan 3, 5). Dar nu numai prin Botezul Domnului Iisus Hristos se lucrează taina mântuirii ca taină a pocăinţei şi a iertării păcatelor, ci şi prin moartea Sa pe Cruce şi Învierea Sa din morţi. Răstignirea Mântuitorului este, de fapt, urmarea păcatului oamenilor, sau lucrarea oamenilor păcătoşi, a necredinţei şi împietririi lor, a trădării din lăcomie, a urii din invidie şi a violenţei din răutate, toate manifestări ale păcatului. Dar la toate acestea, Hristos – Domnul n a răspuns cu forme ale păcatului, ci cu rugăciunea pentru iertare: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). Iar pentru a arăta cât de mare este puterea pocăinţei, pe când era pe Cruce, a spus tâlharului care s a pocăit: „Astăzi vei fi cum mine în rai” (Luca 23, 43). Prin pocăinţă sinceră, chiar şi în ultima clipă a vieţii se recâştigă, aşadar, raiul pierdut şi se reface legătura omului cu Dumnezeu.

Taina Crucii, ca iubire mai tare decât moartea, a fost anticipată de Mântuitorul Hristos când a instituit Cina cea de Taină sau Sfânta Euharistie. Prin cuvintele Sale: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor” şi „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 27 28), Mântuitorul arată că scopul ultim al jertfei Sale este iertarea păcatelor. Însă, prin Sfânta Euharistie nu se realizează doar pomenirea iubirii jertfelnice a lui Hristos, ci se şi oferă celor ce cred în Hristos şi Îl iubesc pe El puterea de a birui păcatul şi moartea. De aceea, Sfântul Evanghelist Ioan arată înţelesul cel mai adânc al Euharistiei şi anume că ea conţine tainic puterea învierii şi a vieţii veşnice: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54). Iată de ce, în Biserica Ortodoxă, Sfânta Împărtăşanie se dăruieşte „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”. Sfinţii Părinţi au arătat că în Sfânta Euharistie omul are acum acces la Pomul Vieţii (cf. Sfântul Isaac Sirul), fiindcă iubirea lui Dumnezeu arătată în Hristos este izvorul vieţii veşnice. De aceea, în timpul împărtăşirii credincioşilor, se cântă: „Cu Trupul lui Hristos vă împărtăşiţi (cuminecaţi) şi din izvorul cel fără de moarte gustaţi”.