Filantropia Noului Testament

Preliminarii

Omul este creat de Dumnezeu pentru a trăi în comuniune cu comunitatea din care face parte, pentru că omul – deşi cade în păcat singur- nu se poate ridica spre Dumnezeu decât împreună cu alţii. Aceasta pentru că omul nu este creat de Dumnezeu în izolare, ci „după chipul Sfintei Treimi“

Sub acest aspect, antropologia creştină îl plasează întotdeauna pe om numai în sfera comunităţii şi a comuniunii. De altfel, „nu este bine să fie omul singur“. Ajutorul pe potriva lui vizează nu atât satisfacerea unor nevoi de ordin temporal ori temporar, cât sprijinirea sa în demersul de a ajunge la starea de sfinţenie, adică la mântuire. În acord cu această accepţiune, viaţa trebuie înţeleasă ca fiind timpul mântuirii omului.

Ideea conform căreia „în afara Bisericii nu există mântuire“ permite înţelegerea faptului că mântuirea îşi găseşte spaţiu de manifestare în Biserică, „Trupul lui Hristos în extensie“ . Dar istoria Bisericii este istoria creştinismului. În această istorie există mai multe etape, dintre care se evidenţiază- prin trăire şi prin asumare şi exprimare a credinţei în Hristos cel răstignit şi înviat- prima perioadă majoră, cunoscută în general ca Biserica primară.

Biserica devine, prin prisma aceasta, nu doar locul şi timpul unirii cu Dumnezeu. Iar, potrivit descrierii pe care Mântuitorul o face Judecăţii de apoi (Mt. 25, 31- 46), pe Dumnezeu îl mărturisim de fiecare dată când ne raportăm la semenii noştri care sunt şi ei, ca şi noi, purtători ai Duhului Sfânt şi ai chipului lui Dumnezeu.

Pornind de la acest fapt, încă de la început, membrii Bisericii au manifestat grijă faţă de cei aflaţi în dificultate, înţelegând că, răspunzând unor nevoi imperioase, chiar şi de ordin material sau trupesc, ea sprijină de fapt viaţa, adică drumul spre asemănarea cu Dumnezezu al celor aflaţi temporar în nevoi, indiferent de felul acestora.

Noţiunea de diaconie sau de slujire, reprezintă una din ideile fundamentale aleSfintei Scripturi. În Sfânta Scriptură, şi mai ales în Noul Testament se descoperă întreaga semnificaţie şi sensul deplin al slujirii aproapelui. Diaconia sau slujirea, ca expresie a filantropiei –iubirii de oameni- constituie noţiunea cheie a acţiunii Bisericilor creştine de pretutindeni în raportul lor cu omul şi cu lumea, şi reprezintă o temă deosebită a învăţăturii neotestamentare de totdeauna.

Diaconia sau teologia slujirii radiază din însşi învăţătura trinitară despre Dumnezeu, deoarece Sfânta Treime constituie structura supremei iubiri şi slujiri. Dumnezeu- Tatăl prin actul creator şi purtarea Sa de grijă faţă de om şi faţă de lume, Domnul Hristos prin învăţătura şi activitatea Sa soteriologică, Duhul Sfânt prin puterea Sa sfinţitoare şi conducătoare spre adevăr şi mântuire, slujesc personal şi treimic, fără contenire, de la început. Teologia iubirii de oameni şi a slujirii aproapelui se întemeiază astfel pe concepţia trinitară despre Dumnezeu şi ocupă un loc central în revelaţia Noului Testament.

Capitolul 1 - Slujirea socială sau diakonia Bisericii

Făcând o analiză amănunţită a termenului diakonia, folosit în Noul Testament , în special în epistolele Sfântului Apostol Pavel, vom constata că slujirea aparţine fiinţei şi vieţii creştinismului în lume, pentru că ţine de însăşi credinţa creştină şi nu este o simplă deducţie sau apariţie marginală.

Întreg Noul Testament vorbeşte despre preocuparea pe care este normal ca noi să o avem faţă de problemele semenilor noştri. Dintre toate acestea, relevante sunt momentele în care Mântuitorul arată o grijă deosebită pentru astfel de nevoi (fie că ne referim la vindecările pe care le săvârşeşte, fie că avem în vedere alte minuni- cum ar fi transformarea apei în vin sau înmulţirile pâinilor, fie că ne referim la însăşi învăţătura sa transmisă prin pilde sau în mod direct). Această preocupare pentru nevoile celor din jur este continuată de către Sfinţii Apostoli, care, la mesele de obşte, aveau în vedere hrănirea săracilor şi ajutorarea celor neputincioşi. Totodată, grăitoare sunt şi colectele organizate de către Apostoli pentru a veni în sprijinul comunităţilor nou- înfiinţate sau care suferă din pricina diferitelor lipsuri.

Există mai multe fragmente relatate în Sfintele Evanghelii, care vorbesc despre necesitatea diaconiei, ca asistenţă a celor aflaţi în nevoie. De departe, cele mai grăitoare sunt descrierea Judecăţii Universale, conţinută de Evanghelia după Matei (25, 31- 46), parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr (Lc. 16, 19- 31) sau cea a samarineanului milostiv (Lc. 10, 25-37).

Prin activitatea sa misionară, Biserica a căutat să răspundă nevoilor celor două elemente constitutive ale omului: trupul şi sufletul, dar nu plecând de la premisa că unul dintre cele două este mai importantă decât cealaltă, ci înţelegând că ele sunt date pentru ca omul să le aducă lui Dumnezeu împreună. De aceea, de mai multe ori predica Sfinţilor Apostoli este însoţită de îndemnul de a sprijini pe cei în neputinţăori de a strânge daruri pentru comunităţile aflate în nevoi, aşa cum şi Mântuitorul acordă în predicile sale o atenţie deosebită, relaţiei faţă de aproapele.