Preoția

INTRODUCERE

Biserica, ca Trupul tainic al lui Hristos, cuprinde pe toţi aceia care au primit botezul în mod valid şi care toţi laolaltă caută să realizeze scopul pentru care ea a fost întemeiată, şi anume mântuirea credincioşilor ei.

După învăţătura canonică fundamentală a Bisericii Ortodoxe, membrii Bisericii se împart în două categorii. Prima categorie este formată din acele persoane care printr-un act sacramental deosebit, prin punerea mâinilor şi prin chemarea Duhului Sfânt asupra lor, adică prin preoţie, au fost înzestraţi cu însuşiri proprii de a conduce Biserica, adică de a învăţa pe credincioşi, de a administra Sfintele Taine şi de a păstra ordinea externă în Biserică. Această categorie a primit,

începând cu secolul al II-lea, denumirea specială de cler. A doua categorie o formează aceea a laicilor sa a mirenilor, din care fac parte toţi membrii Bisericii, care prin botez au devenit membrii ei, fiind îndreptăţiţi de a lua parte la tot ceea ce priveşte viaţa bisericească.

Sub numele de cler se înţelege totalitatea slujitorilor bisericeşti care sunt instituiţi prin hirotonie. Cuvântul preoţie are înţelesul de stare harică superioară stării comune a oamenilor simpli, laici sau profani, care se creează prin conferirea harului sfinţitor.

Privită în totalitatea ei, preoţia constituie şi o stare aparte între membrii Bisericii, care se numeşte şi starea clericală, starea preoţească sau cinul preoţesc.

CUPRINS

I. PREOTIA – POZITIA SI IMPORTANTA EI IN BISERICA

Starea clericală propriu-zisă sau ceea ce se numeşte preoţie in sens propriu şi specific bisericesc, reprezintă o categorie de membrii ai Bisericii şi anume aceea care este formată prin conferirea harului sfinţitor în una din cele trei trepte de instituire divină.

În al doilea rând, preoţia constituie prin ea însăşi, adică prin starea ei harică, unul din mijloacele cu care Mântuitorul, prin Sfinţii săi Apostoli, a înzestrat Biserica şi anume acel mijloc fără de care nu este cu putinţă continuarea lucrării mântuitoare a Bisericii. Prin acest lucru înţelegem în primul rând că preoţia există în Biserică nu în afara ei şi nici deasupra Bisericii, ci în corpul Bisericii, ca o parte a acesteia; iar in al doilea rând, că preoţia fiind mijlocul principal prin care se lucrează mântuirea în Biserică, ea se găseşte prin această acţiune, la locul cel mai înalt sau cel mai avansat al vieţii bisericeşti şi că ea formează astfel elementul îndrumător şi conducător al Bisericii prin însăşi starea, lucrarea şi rostul ei.

În această situaţie, preoţia apare ca fiind cea dintâi chemată nu numai să lucreze mântuirea membrilor ei, ci şi să păstreze spre a le putea folosii în mod eficace, toate mijloacele cu care, pe lângă preoţie Mântuitorul a înzestrat Biserica Sa. Totalitatea acestor mijloace au fost transmise Bisericii prin Sfinţii Apostoli şi de aceea ele au fost considerate ca formând împreună moştenirea lăsată de la Sfinţii Apostoli sau ceea ce se numeşte succesiunea Apostolică. Deci, preoţia în totalitatea ei este păstrătoarea succesiunii apostolice pe care trebuie să o păstreze spre a o folosi în lucrarea sa mântuitoare, pentru că fără mijloacele care intră în alcătuirea acestei succesiuni, lucrarea mântuitoare nu poate fi săvârşită. Pe de altă parte, nu trebuie confundată preoţia cu Biserica, atunci când este vorba de succesiunea apostolică sau de moştenirea lăsată de Sfinţii Apostoli, Bisericii. Deşi preoţia este chemată la lucrarea de căpetenie în Biserică, la slujirea preoţească şi la conducerea credincioşilor, ea numai în unire cu toţi ceilalţi membrii ai Bisericii, numai încadrată în corpul Bisericii îşi poate îndeplini lucrarea şi misiunea sa.