Unificarea Bisericească

Introducere

Potrivit misiunii sale, Biserica îşi desfăşoară activitatea şi lucrarea sa în lume, viaţa ei fiind indestructibil legată de viaţa poporului în mijlocul căruia îşi împlineşte chemarea. Astfel, Bisericile au caracter naţional, purtând amprentele naţiunii pe care o slujesc, din punct de vedere spiritual. Din acest motiv, Biserica Ortodoxă Română a urmat în ceea ce priveşte organizarea sa exterioară principiile administrative din viaţa ţării noastre: organizarea administrativă şi politică a unităţilor teritoriale istorice româneşti a fost urmată şi de organizarea bisericească; coagularea şi organizarea celor trei ţări româneşti a fost urmată de înfiinţarea şi organizarea Mitropoliilor corespunzătoare (sec. XIV), iar câştigarea independenţei (1877) celor două entităţi statale româneşti, Muntenia şi Moldova, unite într-un singur stat, a fost urmată de recunoaşterea autocefaliei Bisericii (1885); ulterior, Marea Unire (1918) a teritoriilor româneşti şi declararea Statului naţional, România, a fost urmată de ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie (1925).

Biserica din Țara Românească și Moldova în Evul Mediu

(mijlocul secolului al XIV-lea - 1821)

În prima jumătate a secolului al XIV-lea a avut loc procesul de unificare statală a formațiunilor politice existente atunci la sud și est de Carpati, sub un singur conducător. Dar odată cu unificarea cnezatelor și voievodatelor românești de la sud de Carpați într-un singur stat independent, Țara Românească, precum și după formarea celui de al doilea stat, Moldova, la răsărit de Carpați, a avut loc și unificarea bisericească din cele doua state românești independente. Deci, în locul mai multor ierarhi, existenți pe lângă fiecare voievod, a fost ales unul singur, purtând titlul de mitropolit. Cu alte cuvinte, procesul de unificare politica a fost urmat, în chip firesc, de unificarea bisericească, așa cum s-a întâmplat și în cazul statelor slave învecinate și cum era în tradiția ortodoxă, ca organizarea bisericească să se adapteze celei politice. Mitropolia Moldovei este menționată pentru prima dată în anul 1386. Recunoașterea ei a întâmpinat greutăți din partea Patriarhiei Ecumenice, care intenționa să impună un ierarh grec, pe cand țara voia un roman. Abia la 26 iulie 1401 a fost recunoscut ca mitropolit moldoveanul Iosif - hirotonit la Halici - înrudit cu domnul țării. Reședinta Mitropoliei era la Suceava, iar în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, a fost mutată la Iași.

Este necesar să subliniem că în secolele XIV-XVIII, Biserica din Țara Românească și Moldova trebuie privită ca o Biserică de stat, oficială – moștenire din Bizanț - ea deținând un rol important în viața politică a țării și îndrumând întreaga activitate culturală și de asistență social-umanitară.

Teritoriile românești ocupate de turci și transformate în raiale (Giurgiu, Turnu, Tighina, Braila), au fost scoase de sub conducerea ierarhilor munteni și moldoveni, apoi organizate într-o unitate bisericească aparte, sub numele de Mitropolia Proilaviei (Brailei), cu sediul la Braila, în frunte cu ierarhi greci, sub jurisdicția directă a Patriarhiei Ecumenice care a funcționat de la sfârșitul secolului al XV-lea până în 1828.