Politici Agricole

INTRODUCERE

Criza agriculturii româneşti s-a datorat eşecului agriculturii colectiviste, determinat la rându-i, de politica antieconomică şi mai ales antiţărănească a fostului regim totalitar. Această politică s-a concretizat în volumul redus al investiţiilor, în practicarea unor preţuri derizorii la achiziţiile şi contractările de produse vegetale şi animaliere, în centralismul excesiv al planurilor de culturi, în ratele înalte de exploatare directă şi indirectă a ţărănimii. Efectele directe ale acestei politici de pauperizare a întregii ramuri agricole dar mai ales a ţărănimii s-au regăsit în dezechilibre financiare şi social-umane profunde. Echilibrarea agriculturii, revigorarea întregului sistem agroalimentar presupunea măsuri radicale, de fond.

Tranziţia la economia de piaţă era necesară în perioada postdecembristă, însă presupunea o autentică reformă economică, o legislaţie eficientă capabilă în modernizarea agriculturii, şi la modul general să revitalizeze spaţiul rural al neamului nostru.

Evoluţia agriculturii româneşti postdecembriste se aseamănă cu cea a celorlalte ţări din centrul şi estul Europei (foste comuniste). Imediat după căderea regimurilor comuniste a fost abandonată în aceste ţări planificarea centralizată; a fost eliminat controlul oficial al preţurilor, acestea devenind gradual libere; cea mai mare parte a firmelor de stat a intrat într-un proces firesc de privatizare. În sectorul agricol fostele cooperative agricole de producţie şi multe din fermele de stat s-au transformat. În toate aceste ţări pământul a fost redat foştilor proprietari.

În mod firesc, în evoluţia de la societatea comunistă la cea capitalistă au apărut extrem de multe probleme. Unele sunt legate de politica macroeconomică, altele de liberalizarea preţurilor, de apariţia inflaţiei şi chiar a hiperinflaţiei, de apariţia a unor noi inegalităţi sociale, a şomajului, ceea ce a determinat ca viitorul să plutească în plină incertitudine. În rezolvarea acestor probleme ţările cu economie în tranziţie nu au fost lipsite de sfaturi relative la politicile lor agricole. Astfel – Banca Mondială a elaborat rapoarte substanţiale asupra ţărilor respective; Organizaţia Economică pentru Cooperare şi Dezvoltare a început să includă ţările Europei Centrale în analizele sale de politici agrare. Prin programul PHARE al Uniunii Europene pentru Europa Centrală şi de Est se oferă asistenţă tehnică, şi în multe cazuri a înfiinţat unităţi de consultanţă pentru politicile agrare.

Tratarea tuturor agriculturilor din ţările foste comuniste la nivel global, fără discernerea specificului fiecărei ţări în parte, a micşorat gradul de penetrabilitate al acestor costisitoare programe, care s-au văzut astfel de cele mai multe ori fără finalitate concretă.

România în tranziţia spre economia de piaţă are datorită agriculturii o poziţie aparte, poziţie care se datorează atât ponderii relativ importante a agriculturii în cadrul economiei naţionale cât mai ales specificităţii agriculturii româneşti.

Vom căuta să discernem în continuare poziţia României în cadrul celor zece ţări din ECO care formează cel de-al cincilea val de lărgire al Uniunii Europene. Vom căuta să înţelegem care sunt actualele jocuri mondiale în domeniul politicilor agricole. Acest lucru îl putem face studiind în detaliu politicile agricole comunitare, politica agricolă americană şi stadiul negocierilor agricole din cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului, înarmâdu-i pe studenţii noştri cu cunoştinţele necesare în domeniul politicii agricole pentru a deveni poate, buni negociatori în cadrul viitoarelor politici agricole de integrare în structurile U.E.

CAPITOLUL I

GENEZA CONSTRUCŢIEI EUROPENE

1.1. Scurtă retrospectivă a politicilor agrare: liberalism şi protecţionism

Teoria şi practica economică a ţărilor cu economie de piaţă atestă prezenţa puternică a statului în ansamblul vieţii economico-sociale. Această prezenţă – care nu exclude instituţia pieţei prin forţele sale invizibile ale concurenţei – are un rol complementar, de corectare a disfuncţiilor, asigurând funcţionarea normală a economiei. Intervenţia statului se manifestă mai ales în domeniile: educaţiei şi culturii, protecţiei sociale a populaţiei, apărării naţionale, ştiinţei şi învăţământului, asigurării competitivităţii internaţionale a producţiei, protecţiei mediului.

În toate ţările dezvoltate, agricultura este considerată o prioritate a dezvoltării economiei naţionale fiind protejată de către stat datorită rolului său în asigurarea securităţii alimentare, în creşterea economiei pe ansamblu şi în protecţia mediului înconjurător. De fapt, politicile agricole au fost primele politici economice puse în practică de diverse state.

Întreaga istorie a formării şi dezvoltării economiei occidentale se grupează pe raportul şi amploarea dintre liberalism şi valurile de protecţionism dintr-o serie de state ale Europei de Vest şi Americii de Nord.

Comerţul între ţările europene era scutit de taxe sau alte categorii de restricţii la mijlocul secolului 19 după cum urmează: Marea Britanie este prima ţară care a desfiinţat taxele vamale aproape la toate importurile agricole; Franţa desfiinţează protecţionismul agricol prin tratatul de comerţ cu Anglia (1860); agricultorii germani doreau liberalizarea comerţului, abolind astfel taxele vamale în 1853; Belgia decretează accesul liber pentru principalele produse agricole în 1871; Olanda renunţă la taxele vamale asupra cerealelor în 1862; în Italia agricultura a fost protejată prin taxe vamale scăzute pentru cereale după semnarea tratatelor cu Franţa şi alte ţări din regiune; deci putem concluziona că în această perioadă comerţul agricol era aproape liber.

Spre sfârşitul secolului 19, la orizont apar noi forţe care doresc să câştige cât mai multă influenţă pe piaţa mondială: SUA îşi măreşte exporturile către Europa, urmată imediat de Canada şi Rusia. Alte două evenimente marchează debutul viitoarelor crize: deschiderea canalului de Suez care va facilita comerţul cu India şi Australia şi apariţia tehnologiilor de refrigerare (primele transporturi de carne congelată au fost efectuate în 1875 de SUA şi 1877 de Australia). Criza agrară atinge apogeul în 1875, când preţul grâului scăzuse cu peste 50 % afectând mai ales pe fermierii europeni. Furnizorii de animale au înregistrat şi ei o scădere a preţurilor dar ceva mai târziu, scăderea preţului la cerealele furajere avantajându-i la început.

Scăderea preţurilor a lovit în interesele agricultorilor europeni ceea ce a determinat reînnoirea protecţionismului.

Asistăm astfel la o majorare a taxelor vamale spre sfârşitul secolului aproape în toate ţările europene: Franţa în 1892 (“tariful Meline”) Germania (tariful din 1902); Italia (1887); Belgia (1887) şi Elveţia (1891). Chiar şi Statele Unite ale Americii extind protecţionismul către agricultură prin tariful McKinley în 1890. În Anglia, deşi un important segment al agriculturii a fost distrus datorită depresiunii economice, guvernul britanic a refuzat şi cea mai mică protecţie.

Consecinţa imediată a fost restrângerea scăderii preţurilor. Totuşi în Franţa şi Germania introducerea tarifelor vamale mai ridicate a făcut ca preţurile germane şi franceze să fie mai mari decât cele din SUA şi Anglia cu circa 33 % (M. Tracy, 1996). Trebuie amintit că beneficiarii protecţionsimului au fost în principal marii cultivatori de cereale şi în măsură mult mai mică crescătorii de animale, care mai degrabă au fost prejudiciaţi de menţinerea preţului furajelor la un nivel comparativ mai ridicat.

Politicile agrare incipiente au fost mai degrabă politici tarifare, preocupările legate de aspectele mai constructive fiind aproape ignorate. S-a demonstrat de către agricultorii din Danemarca şi Olanda că se poate combate criza prin adaptarea structurii producţiei agricole la noua situaţie rezultând astfel o agricultură prosperă în aceste ţări, care ulterior va fi luată chiar ca model în dezvoltarea viitoarelor politici agrare.

Urmează o perioadă de relativă linişte chiar dacă intervine primul război mondial, linişte în sensul că fermierii din ţările exportatoare cât şi din ţările europene au beneficiat de preţuri relativ ridicate datorită dificultăţilor de aprovizionare cu alimente din timpul războiului, care au mai persistat câţiva ani şi după război.