Drept civil - persoanele

CAPITOLUL 1

DOVADA DREPTURILOR CIVILE (PROBELE)

I. Notiunea, obiectul, sarcina si importanta probei. Reguli de admisibilitate.

a) Notiunea. Aplicarea principiului legalitatii in activitatea judiciara cere ca

hotararile judecatoresti sa fie legale si temeinice, adica sa faca, prin solutiile date,

aplicarea dispozitiilor legale in materie, stabilind, in prealabil, situatia de fapt reala

din litigiul judecat.

De aceea, unul din principiile de baza ale activitatii judecatoresti, principiul

autoritatii lucrului judecat (articolulul 1202 Cod civil) se bazeaza pe prezumtia de

adevar (res judecata pro veritate habetur), pe presupunerea ca judecatorii, in

exercitarea atributiilor lor legale, au stabilit in hotararile date, situatia de fapt

adevarata si solutia legala potrivita.

Stabilirea situatiei de fapt adevarate (a adevarului obiectiv) este uneori

foarte dificila, mai ales cand, astfel cum se intampla in numeroase procese civile,

judecatorii trebuie sa stabileasca fapte si raporturi juridice ce s-au petrecut cu ani

in urma.

Faptele se stabilesc, in cursul judecarii procesului prin administrarea unor

probe, dintre care unele pot fi preconstituite (datand chiar din perioada incheierii

raportului juridic), altele fiind nepreconstituite.

Asa cum se subliniaza in literatura juridica, cuvantul ,,proba" si ,,a proba"

inseamna, in esenta, a convinge instanta ca situatia de fapt de care depinde

recunoasterea dreptului pretins a existat sau nu in realitate.

Asadar, intr-o acceptiune generala, ,,a proba" sau ,,a dovedi", inseamna a

stabili realitatea unei afirmatii, a demonstra ca ea corespunde adevarului. Drept

urmare, pentru a dovedi existenta unor drepturi sau obligatii de care, de cele mai

multe ori, instanta nu poate lua cunostinta nemijlocit, trebuie dovedita existenta

faptelor sau actelor juridice care au generat raportul juridic din care decurg

drepturile si obligatiile.

Termenul de proba are doua acceptiuni: aceea de mijloc de proba, care

consta in mijlocul, instrumentul stabilit de lege prin care se poate dovedi un raport

juridic concret (de exemplu, inscrisuri, martori, prezumtii, marturisire, expertiza,

cercetare la fata locului) si de fapt probator, care consta in faptul material, care

odata dovedit este folosit pentru a proba alt fapt material, util pentru solutionarea

litigiului.

Stabilirea in fata instantelor judecatoresti a existentei actelor sau faptelor

juridice din care rezulta drepturi si obligatii in conformitate cu normele prevazute

de lege, se numeste probatiune judiciara, iar mijloacele cu ajutorul carora se

stabileste existenta faptelor sau actelor juridice din care izvorasc drepturi si

obligatii se numesc probe. De exemplu, cel care pretinde in fata instantei plata

pretului unui bun pe care l-a vandut unei alte persoane, trebuie sa dovedeasca

incheierea unui contract de vanzare-cumparare, act juridic care a dat nastere,

printre altele, si dreptului vanzatorului la pretul bunului vandut si, respectiv

obligatiei corelative pentru cumparator de a plati acel pret.

b) Obiectul probei. Obiectul probei il constituie faptele sau actele juridice

generatoare de drepturi si obligatii, cu privire la care partile se afla in litigiu.

Normele juridice, utilizate la solutionarea litigiului, nu trebuie dovedite. Se

prezuma ca instanta cunoaste legea, iar partile nu trebuie decat sa invoce legislatia

aplicabila, nefiind necesara probarea ei. Prin exceptie, deca litigiul contine un

element de extraneitate, care impune aplicarea normelor de drept international

privat, partea care invoca o lege straina poate fi obligata sa faca dovada

continutului ei, asa cum rezulta din articolulul 7 al Legii 105/1992, care

reglementeaza raporturile de drept international privat. Atat faptele pozitive, cat si

cele negative pot fi dovedite. Faptele negative se dovedesc prin faptul pozitiv

contrar, daca sunt determinate. De exemplu, faptul negativ ca o persoana nu a fost

intr-o anumita localitate la o anumita data, se dovedeste prin faptul pozitiv contrar,

si anume ca acea persoana era plecata din tara la data respectiva. Daca faptul

negativ este nedeterminat, nedefinit, proba lui nu se poate face. De exemplu, nu se

poate proba ca o persoana nu a fost niciodata intr-un anumit loc. Daca legea

prezuma anumite fapte, acte sau imprejurari, acestea nu trebuie dovedite. De

exemplu, conform articolulului 53 din Codul familiei, copilul nascut in timpul

casatoriei are ca tata pe sotul mamei; acesta este prezumtia de paternitate a

copilului din casatorie; in acest caz, nu trebuie sa se faca proba paternitatii. Nu

trebuie dovedite nici faptele notorii, adica acelea cunoscute de toata lumea. De

exemplu, mandatarul raspunde pentru cel pe care l-a substituit in locul sau, chiar

daca mandantul i-a permis sa o faca, in cazul in care substituitul era o persoana

cunoscuta ca ,,necapabila si nesolvabila" (articolulul 1542 punctul 2 Cod civil).

c) Sarcina probei. In ceea ce priveste obligatia de a face dovada faptului sau

actului generator al dreptului care este pretins, adica sarcina probei, aceasta

revine, in primul rand, reclamantului, deoarece, potrivit articolului 1169 Cod civil

,,cel ce face o propunere inaintea judecatii trebuie sa o dovedeasca". Reclamantul

este acela care face propunerea in fata instantei si deci sarcina probei revine, mai

intai, lui. Paratul, care nu face nici o propunere in fata instantei judecatoresti, si se

margineste sa nege dreptul pretins de reclamant, nu trebuie sa probeze nimic; daca

reclamantul dovedeste ceea ce pretinde, paratul trebuie sa se apere si sa

dovedeasca apararile lui. Daca, insa, paratul, la randul sau, contesta faptele

dovedite de reclamant, invocand alte fapte, devenind astfel si el reclamant, va

trebui sa dovedeasca ceea ce pretinde.

Reclamantul poate combate pretentiile paratului si poate face noi propuneri,

iar paratul, de asemenea. Sarcina probatiunii se deplaseaza astfel, de la reclamant

la parat si de la parat la reclamant, in mod corespunzator cu propunerile pe care ei

le fac in cursul probatiunii judiciare. Controversa judiciara poate sa prezinte,

asadar, faze succesive in desfasurarea procesului, in cursul carora partile vor ocupa

pozitii diferite, iar in functie de aceste pozitii, sarcina probatiunii va reveni, cand

reclamantului, cand paratului, dupa cum unul sau celalalt vor ridica pretentii si,

respectiv aparari in fata instantei judecatoresti.

Sarcina probei se inverseaza in cazul prezumtiilor legale, considerandu-se

dovedite faptele prezumate de lege, in folosul celui care invoca prezumtia.

Cealalta parte trebuie sa faca dovada contrara. De exemplu, daca sotul mamei

pretinde ca nu este tatal copilului nascut in timpul casatoriei, el trebuie sa o

dovedeasca; copilul nu trebuie sa dovedeasca nimic, deoarece in favoarea lui

opereaza prezumtia de paternitate.

d) Importanta probei. Pentru a solutiona un litigiu, judecatorul trebuie sa

cunoasca raporturile dintre parti, situatia juridica creata, faptele care au generat

litigiul. Pentru asta, este necesara dovedirea pretentiilor si apararilor partilor,

nefiind suficiente afirmatiile acestora, care sunt contradictorii. Judecatorul, pe baza

probelor administrate, isi formeaza convingerea si pronunta o hotarare prin care

solutioneaza litigiul. Rezulta ca probele prezinta interes, pe de o parte, pentru parti,

iar pe de alta parte,pentru judecator. Probele reprezinta astfel mijloacele prin care

se asigura realizarea drepturilor subiective civile impotriva acelora care le incalca.

Daca drepturile nu pot fi dovedite, este ca si cum acestea nu ar exista.

e) Reguli de admisibilitate. Orice proba, pentru a fi admisibila, trebuie sa

indeplineasca urmatoarele conditii:

- sa fie legala, adica sa nu contravina legii materiale sau procesuale;

- sa fie verosimila, adica sa urmareasca probarea unor fapte reale, posibile, care

pot fi crezute;

- sa fie pertinenta, adica sa aiba legatura cu obiectul procesului;

- sa fie concludenta, adica sa ajute la solutionarea litigiului.