Drept Anul I CIG

Noţiunea şi clasificarea obligaţiilor.

1.1. Noţiune

Din punct de vedere etimologic, termenul de „obligaţie” provine din cuvântul obligatio, care în latina veche însemna „a lega” (ligare) pe cineva din pricina (ob., obs.) nerespectării prestaţiei pe care o datora altuia.

Într-un prim sens, cuvântul „obligaţie” este sinonim cu acela de îndatorire.

Într-o altă accepţiune, în sens larg, prin „obligaţie” se înţelege raportul juridic în temeiul căruia o persoană (denumită creditor) este ţinută să dea, să facă sau să nu facă ceva, în favoarea altei persoane (denumită debitor), sau cu alte cuvinte, obligaţia este raportul juridic în virtutea căruia o persoană are puterea de a cere altei persoane îndeplinirea unei anumite prestaţii.

1.2.Clasificare

În funcţie de obiectul lor obligaţiile sunt:

- obligaţii de a da – adică îndatorirea debitorului de a constitui sau de a transmite un drept real (cum ar fi dreptul de proprietate asupra unui bun),

- obligaţia de a face – îndatorirea debitorului de a executa o lucrare, de a presta un serviciu, de a preda un bun (de a livra o marfă) etc.,

- obligaţia de a nu face – îndatorirea debitorului de a nu face nimic.

În funcţie de întinderea obligaţiei distingem:

- obligaţia de rezultat – debitorul trebuie să obţină un rezultat bine precizat,

- obligaţia de mijloace sau de diligenţă – debitorul trebuie să depună toate eforturile (diligenţele) pentru obţinerea unui rezultat, fără ca rezultatul în sine să fie esenţial în stabilirea îndeplinirii obligaţiei.

În funcţie de structura raportului obligaţional:

- obligaţii pure şi simple – adică:

+ cele care nu sunt afectate de modalităţi,

+ sau cele care se nasc între un singur debitor şi un singur creditor, cu privire la un singur obiect,

- obligaţiile complexe, care la rândul lor pot fi:

- obligaţii afectate de modalităţi,

- obligaţii plurare (obligaţii cu pluralitate de subiecte, obligaţii cu pluralitate de obiecte).

1.2.1. Obligaţii afectate de modalităţi

Noţiunea de modalitate desemnează un eveniment viitor de care depinde existenţa sau executarea drepturilor şi obligaţiilor. Din perspectiva teoriei obligaţiilor distingem 2 tipuri de modalităţi: termenul şi condiţia.

Termenul

a. Definiţie:

Termenul este acel eveniment viitor şi sigur ca realizare, care fie amână executarea unei obligaţii, fie determină stingerea acesteia.

Termenul poate fi indicat prin mai multe modalităţi: se precizează o dată calendaristică (“la data de 2 martie 2001”), o perioadă de timp (“după două luni”) sau o împrejurare viitoare şi sigură (de exemplu, “începerea cursurilor pentru studenţi“).

b. Clasificare:

Termenele pot fi clasificate după mai multe criterii:

x) În funcţie de beneficiarul termenului, termenul poate fi dispus:

- în favoarea debitorului -acesta constituie regula-;

- în favoarea creditorului, de exemplu, în contractul de depozit;

- în favoarea ambelor părţi, de exemplu, termenul dintr-un contract de asigurare.

! N.B. În funcţite de calificarea termenului ca aparţinând uneia dintre aceste categorii depinde identificarea persoanei care poate renunţa la beneficiul termenului.

Astfel, spre exemplu, într-un contract de împrumut fără dobândă, termenul la care suma trebuie restituită este dispus în beneficiul debitorului. Ca urmare, numai acesta poate renunţa la beneficiul termenului, plătind înainte de împlinirea acestuia. Creditorul nu poate pretinde plata înainte de împlinirea termenului, deoarece acesta nu a fost stipulat în favoarea sa. Dar, dacă împrumutul s-a acordat cu dobândă, termenul este stipulat în favoarea ambelor părţi, astfel încât nici una nu poate renunţa la termen fără acordul celeilalte.

xx) În funcţie de măsura în care momentul împlinirii sale este cunoscut încă de la data încheierii actului juridic, distingem:

-termenul cert, când momentul împlinirii sale este cunoscut la data încheierii contractului (de exemplu, o dată calendaristică);

-termenul incert, a cărui împlinire nu este cunoscută, ca dată calendaristică, deşi realizarea sa este sigură (de exemplu, moartea creditorului rentei viagere).

xxx) Criteriul esenţial de clasificare constă în efectele pe care le produc; astfel, termenele pot fi suspensive sau extinctive:

- termenul este suspensiv când amână sau suspendă executarea obligaţiilor.

De exemplu, termenul la care trebuie restituită suma împrumutată;

- termenul este extinctiv când, la împlinirea lui, se stinge obligaţia.

Spre exemplu, într-un contract de rentă viageră debitorul se obligă să plătească periodic creditorului o sumă de bani, până la moartea acestuia din urmă. Termenul contractual (moartea creditorului) este extinctiv, adică stinge obligaţia de plată a rentei (ceea ce duce practic la încetarea întregului raport juridic concretizat în contractul de rentă viageră).

c) Efectele termenului

Efectele termenului sunt diferite după cum este vorba despre un termen suspensiv sau extinctiv.

• termenul suspensiv determină doar momentul în care obligaţia va ajunge la scadenţă, obligaţia afectată de termenul suspensiv există. Ca urmare:

- dacă debitorul îşi execută obligaţia înainte de scadenţă (adică înainte de împlinirea termenului suspensiv), el va face o plată valabilă. Aceasta echivalează cu renunţarea la beneficiul termenului şi, după cum am arătat, este posibil numai dacă termenul a fost prevăzut în interesul debitorului;

- înainte de împlinirea termenului suspensiv, titularul dreptului poate face acte de conservare;

- înainte de împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate cere de la debitor plata;

- termenul de prescripţie extinctivă, în cazul drepturilor care decurg din acte juridice afectate de termene suspensive începe să curgă de la data împlinirii acestora.

Spre exemplu, prescripţia extinctivă a dreptului creditorului de a-l acţiona în judecată pe debitorul său începe să curgă la momentul în care obligaţia a ajuns la scadenţă şi nu a fost exectată. Spunem că în acel moment obligaţia a devenit exigibilă;

- până la împlinirea termenului suspensiv, compensaţia, ca mod de stingere a obligaţiilor de drept al afacerilor (care presupune existenţa unor datorii reciproce ale celor două părţi contractante) nu poate interveni, întrucât una din obligaţii nu este exigibilă. Prin excepţie, pe parcursul termenului de graţie compensaţia este posibilă.

• termenul extinctiv, împlinirea acestuia marchează stingerea obligaţiei.

De exemplu, împlinirea termenului contractului de închiriere determină încetarea dreptului de a folosi bunul închiriat şi a obligaţiei de a asigura folosinţa liniştită a acestuia.

Condiţia

a. Definiţie

Condiţia, ca modalitate a actului juridic de drept al afacerilor, este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde însăşi existenţa obligaţiei.

b. Clasificare

Şi condiţiile pot fi clasificate după mai multe criterii:

i) În funcţie de legătura ei cu voinţa părţilor, a realizării sau nerealizării evenimentului, condiţia poate fi: cazuală, mixtă şi potestativă.

- Condiţia cazuală (de la cuvântul latinesc casus, care înseamnă întâmplare) este independentă de voinţa părţilor. Constituie condiţii cazuale: ” dacă voi supravieţui bunicului meu”, “dacă va ploua”, “daca voi avea nepoţi” etc.

- Condiţia mixtă este cea care depinde de voinţa uneia din părţile contractante şi de aceea a unei alte persoane (determinate). Un exemplu de condiţie mixtă este: ”îţi vând maşina, dacă tatăl meu îmi va cumpăra alta".

- Condiţa potestativă este cea a cărei realizare sau nerealizare depinde complet de voinţa uneia dintre părţi.

ii) Cel mai important criteriu de clasificare este cel al efectului pe care îl produce: condiţia poate fi suspensivă sau rezolutorie:

- Condiţia suspensivă este cea care, până la realizarea ei, suspendă existenţa raportului juridic obligaţional. Obligaţia sub condiţie suspensivă este aceea care depinde de un eveniment viitor şi necert. Obligaţia condiţională nu se perfectează decât după îndeplinirea evenimentului. Asfel, spre exemplu, este o obligaţie condiţională promisiunea: “îţi vând apartamentul, dacă voi fi transferat în altă localitate“.