Drept român

Curs I

La romani, judecarea o fǎcea un om impecabil moral, un practicant al binelui, nu magistratul.

Natura consacrǎ inegalitatea.

Singura egalitate posibilǎ este egalitatea in fața legii. (Aceeaşi faptǎ – aceeaşi pedeapsǎ.)

Dreptul Roman cuprinde totalitatea normelor de conduitǎ instituite sau recunoscute de cǎtre statul roman.

Dreptul Roman a avut o carierǎ indelungatǎ, normele lui incep sǎ fie formulate o datǎ cu intemeierea Romei (753 i.Hr.) şi se incheie in anul 650 i.Hr., o datǎ cu dispariția lui Justinian, ultimul impǎrat roman vorbitor de limba latinǎ.

Dreptul Roman a fost “redescoperit” in Europa in secolele XII – XIII când devine obiect de studiu in universitǎțile italiene pentru ca o datǎ cu sec XVII – XVIII sǎ işi inceapǎ o nouǎ carierǎ europeanǎ.

IZVOARELE DREPTULUI ROMAN:

1. Obiceiuri: Obiceiul s-a format in perioada de tranziție de la societatea gentilicǎ la societatea politicǎ (statul). De regulǎ, obiceiurile utilizate pentru soluționarea litigiilor erau obiceiurile specifice clasei dominante. O datǎ cu tranziția la republicǎ locul obiceiului va fi luat de lege, deşi obiceiul se pastreazǎ ca izvor de Drept. Importanța obiceiului creşte in perioada de declin a Imperiului Roman.

2. Legea: apare din cerința desecretizǎrii obiceiurilor de cǎtre pontifi (când obiceiul era principalul izvor de Drept el era cunoscut numai de cǎtre preoți care il țineau secret şi il dezvǎluiau numai favoriților. Masele populare, revoltate de aceasta situație, au cerut desecretizarea obiceiurilor şi astfel a fost adoptatǎ şi publicatǎ in forum Legea celor 12 table. Teoretic aceastǎ lege a rezistat 11 secole.

Procedura de adoptare a legii:

- proiectul de lege era redactat de un magistrat (astfel cǎ dacǎ legea era adoptatǎ ea urma sǎ poarte numele magistratului care a inițiat-o). Magistratul supunea proiectul sǎu de lege spre dezbatere şi adoptare Comitiilor populare.

- dacǎ legea era votatǎ in Comitii ea era trimisǎ Senatului, pentru ca acesta sǎ verifice dacǎ legea se conforma tradiției romane.

- dacǎ şi Senatul ratifica (confirma) legea, atunci ea era depozitatǎ in tezaurul public iar textul ei era multiplicat pentru a fi dat publicitǎții.

Structura legii la romani:

Legea romana era alcatuitǎ din trei pǎrți:

1. PRAESCRIPTIO (introducere): in partea introductivǎ, in lege erau precizate numele magistratului care a inițiat-o, numele şi numarul Comitiilor care au adoptat-o, data la care a fost adoptatǎ.

2. ROGATIO (conținut): reprezenta textul propriu-zis al legii, structurat pe capitole şi paragrafe.

3. SANCTIO (sancțiune): cuprindea consecințele care decurgeau din nerespectarea legii.

Curs II

3. Edictele magistraților:

La inceput ele erau orale, apoi au fost scrise pe table de lemn alb, numite albumuri.

Edictul era o declarație – program a magistratului care prelua o funcție, declarație in care el preciza cum va conduce domeniul respectiv de activitate şi ce procedee juridice va utiliza.

Edictele au insemnǎtate deoarece ele au permis magistraților ca pe cale proceduralǎ sǎ innoiascǎ Dreptul Roman având noi proceduri şi admițând noi drepturi subiective.

Eficacitatea edictelor magistraților se datora şi faptului cǎ ele aveau o continuitate (noul magistrat putea pǎstra in edictul sǎu partea pe care o considera valoroasǎ din edictul predecesorului).

Din pǎcate, aceastǎ stare de lucruri innoitoare beneficǎ pentru Dreptul Roman a fost stopatǎ de cǎtre impǎratul Hadrian care a dispus redactarea unui edict perpetuu pe care magistrații nu-l mai puteau modfica, fiind doar obligați sǎ il aplice. Oricum, edictele magistraților au reprezentat calea principalǎ de actualizare a Dreptului Civil, actualizare care a insemnat mai inainte o inlesnire a aplicǎrii, mai apoi o completare şi o corectare a Dreptului Civil român.

4. Jurisprudența:

In contemporaneitate jurisprudența inseamnǎ totalitatea hotǎrârilor judecǎtorilor. In Dreptul Roman insǎ, jurisprudența semnifica stiința Dreptului, alcǎtuitǎ din interpretǎrile pe care jurisconsulții le formulau la adresa dispozițiilor legilor. Interpretarea Dreptului a reprezentat la romani o preocupare a intregii intelectualitǎți deşi doar unii au excelat in domeniu.

Insemnǎtatea jurisprudenței la romani consta in faptul cǎ ea a modernizat decisiv Dreptul Roman in forma disimulatǎ a interpretǎrii legilor.

Jurisprudența romana a strǎbǎtut mai multe etape istorice:

1. Jurisprudența sacralǎ:

In Epoca Veche interpretarea legii se fǎcea numai de cǎtre preoți fiindcǎ numai ei cunoşteau obiceiurile juridice. Intrucât astfel se risca blocarea dezvoltǎrii Dreptului, jurisprudența sacralǎ a fost inlocuitǎ cu o jurisprudențǎ laicǎ. In Epoca Veche jurisprudența a avut mai cu seamǎ un caracter de spețǎ (caz, dosar), in sensul cǎ ea semnifica consultanțǎ juridicǎ, indrumǎrile pe care teoreticienii le dǎdeau judecǎtorilor.

In Epoca Clasicǎ, jurisprudența işi atinge apogeul: acum sunt formulate regulile şi principiile fundamentale, acum sunt create marile opere juridice, acum au trait marii jurisconsulți ai lumii. La inceput s-au conturat douǎ curente ale gândirii juridice: Şcoala Sabinianǎ (traditionalistǎ) şi Şcoala Proculianǎ (inclinatǎ spre modernizarea Dreptului). Marii jurişti care au trǎit in aceastǎ perioadǎ (sec. III – II i.Hr.) au fost: Papinian (cel mai mare jurist roman), Paulus, Ulpian, Gaius, Modestin.

Lucrǎrile acestor jurişti se desfǎşoarǎ in:

a) Manuale de Drept (unele numite “Instituții”, altele numite “Sentințe”)

b) Cazuistica spețelor imaginare (se numeau “Questiones” – “Intrebǎri”)

Curs III

2. Jurisprudența in Epoca Postbelicǎ:

Decade de vreme ce voința impǎratului devenise unicul izvor de Drept. Totuşi, prin douǎ legi, impǎrații au menținut jurisprudența ca izvor de Drept:

1. Legea Consultațiilor publice: emisǎ de impǎratul Augustus şi prin care unii jurisconsulti erau abilitați sǎ acorde consultații publice, deoarece judecǎtorii erau obligați de acum sǎ consulte un jurisconsult inainte de a da soluția.

2. Legea Citațiilor: a fost o mǎsurǎ de descurajare a falsificǎrii textelor juridice, luatǎ de Valentinian al III-lea. (avocații profitând de ignoranța judecǎtorilor, invocau in procese citate inexistente din opera unor autori imaginari). Dupǎ adoptarea acestei legi se mai puteau invoca drept argument doar texte din operele lui Papinian, Paulus, Ulpian, Gaius si Modestin; dar se incepea cu Papinian.