Riscul Sistemic

1.Definiţie şi forme de manifest

1.1 Definitie

Riscul sistemic se referă la manifestarea unei crize financiare generalizate atunci când neîndeplinirea obligaţiilor financiare de către o instituţie bancară sau financiară ori problemele foarte grave de lichiditate ale acesteia determină manifestarea unor dificultăţi similare la alte instituţii, printr-o reacţie în lanţ propagată cu rapiditate în întregul sistem, din cauza conexiunilor foarte strânse care există între aceste instituţii.

Riscul sistemic este probabilitatea ca sistemul de plaţi şi decontări să nu mai funcţioneze ca urmare a unor factori perturbatori, cum ar fi neîndeplinirea obligaţiilor de plată de către un participant care poate să provoace dificultăţi altora, declansând o reacţie în lanţ şi apariţia unei crize financiare. Creşterea deosebit de puternică a volumului de decontări, extinderea acestora pe plan mondial, globalizarea şi plăţile electronice cu decontare rapidă fac ca partenerii să se cunoască din ce în ce mai puţin şi să se expună la decontări care depăşesc cu mult fondurile lor proprii şi posibilităţile de a obţine lichiditate imediată de valori mari.

În principiu, spectrul riscului sistemic se întinde de la nivel individual, respectiv afectarea unei singure entităţi de către o dificultate financiară la nivelul unei altei instituţii de credit, până la cel general, respectiv cel al sectorului de activitate. De asemenea, impactul riscului sistemic se poate identifica la nivel naţional, regional sau chiar internaţional.

Există o înclinaţie naturală de a privi procesele sistemice puternice, şi mai ales a crizelor bancare, ca fiind evenimente rare. Totuşi, crizele bancare au devenit, în ultima perioadă, din ce în ce mai obişnuite, în special în ţările aflate în tranziţie. În perioada 1986-2003, peste doua treimi din ţările membre FMI au cunoscut probleme bancare semnificative. În multe regiuni, aproape toate economiile au trecut cel puţin o dată prin experienţa indezirabilă a şocurilor bancare.

1.2.Forme de manifestare

Bilanţul recent, atât de costisitor, al eşecurilor sistemelor bancare, este cheia prevenirii recurenţelor. Crizele bancare sunt în mod tipic complexe şi diferite unele de altele prin specificul factorilor determinanţi, al modului de manifestare şi al efectelor cauzate.

Deoarece mecanismele cauzale nu sunt întru totul înţelese, putem apela la clasificarea după simptomele caracteristice depistate, respectiv sindromul crizei. În acest sens, este important de distins între elementele epidemice (contagioase) de la nivel macro cu cele de la nivel micro, şi între acestea şi sindromul eşecurilor endemice, asociat în special imixtiunilor guvernamentale şi generalizarea lipsei de eficienţă în funcţionarea întregului sistem bancar.

Fiecare din aceste două modalităţi de manifestare ale crizelor bancare prezintă simptome comune cu cealaltă, însă trecerea în revistă a caracteristicilor unui număr semnificativ de cazuri ale ţărilor emergente sugerează faptul că aceste două sindromuri sunt distincte.

2.1 Riscul in sistemele de plăţi cu decontare netă.

Majoritatea plăţilor interbancare se desfăsoară în sistemul de compensare multilaterală cu decontare neta, care s-a dovedit a fi cel mai eficient. Ca urmare acestei concentrări de plăţi pe un anumit sistem şi riscul, inerent oricărui sistem, are o valoare mai mare şi poate deveni un risc sistemic. Riscul apare datorită lipsei de lichiditate a unuia din participanţi la sfârsitul zilei de decontare şi se poate răsfrange asupra celorlalţi participanţi care nu pot să-şi primeasca fondurile pentru clienţii lor. Uneori, băncile afectate sunt într-o poziţie şi mai dificilă, întrucât acestea au avansat fondurile clienţilor, bazăndu-se pe sumele care trebuia să le incaseze la compensare.

În sistemul de compensare, băncile nu cunosc soldurile debitoare nete (sumele de plată) decât la sfârsitul zilei, deci este o incertitudine în ce priveşte mărimea acestuia şi trebuie să-şi rezerve o lichiditate confortabilă. Dacă lichiditatea este prea mare înseamnă un management mai puţin performant, întrucât resursele rămân neplasate şi invers, daca sumele sunt insuficiente se apeleză pe piaţa la credite ³over night´ care se obţin cu costuri ridicate şi deci ineficiente. Grija pentru evitarea riscului impune totuşi menţinerea unei rezerve de siguranţa în limite considerate acceptabile, adică să nu influenteze semnificativ veniturile băncii.

Pentru prevenirea riscului specific, BNR a stabilit unele reglementări privind:

(a) încheierea unor convenţii de creditare între băncile participante la compensare pentru acoperirea eventualului deficit de lichiditate;

(b) constituirea de garanţii la banca centrala sub forma de titluri;

(c) stabilirea unor plafoane de creditare de către banca centrală ca împrumutator de ultimă instanţă.

Deosebit de aceste măsuri, unele ţări au mai introdus obligativitatea împărţirii pierderilor între participanţi, solicitarea de garanţii, supravegherea şi altele care au ca scop stabilitatea sistemului de compensare cu decontare netă.