Studiul mărfurilor - mărfuri nealimentare

CAPITOLUL 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND STUDIUL MĂRFURILOR NEALIMENTARE

1.1 Generalităţi privind mărfurile nealimentare

Comerţul cu mărfuri nealimentare reprezintă, ca structură şi varietate, cel mai important sector al comerţului cu amănuntul. Oferta de mărfuri nealimentare este practic nelimitată, pe piaţă fiind întâlnite produse provenite de la un număr extrem de mare de producători şi distribuitori, unii de tradiţie dar şi o serie de firme necunoscute, interne sau externe, europene sau din cele mai îndepărtate zone ale lumii.

Produsele ce fac obiectul comerţului cu mărfuri nealimentare satisfac o gamă foarte diversificată de cerinţe ale consumului populaţiei, incluzând elemente ce ţin de consumul intermediar sau al stocurilor de investiţii. Din această perspectivă, comerţul cu bunuri nealimentare presupune sisteme diversificate de aprovizionare, de formare a sortimentelor, utilizarea unor tehnologii comerciale, personal cu pregătire complexă, reţele vaste şi neomogene de desfacere cu amănuntul. Un aspect specific pieţei produselor nealimentare este acela că unităţile de desfacere cu amănuntul vin în contact cu segmente de populaţie având o cerere caracterizată printr-o mare mobilitate, produsele comercializate fiind, în cea mai mare parte fungibile, cumpărătorii având astfel posibilitatea unor substituiri frecvente a acestora în procesul de consum.

Diversitatea produselor nealimentare a condus la structurarea comerţului cu aceste produse pe diferite ramuri şi subramuri, cum ar fi domeniile textilelor şi al încălţămintei, produselor metalo-chimice, articolelor electronice şi electrocasnice, mobilierului, materialelor de construcţii şi de amenajări interioare, produselor ceramice şi din sticlă, produselor de sport – turism şi divertisment, etc. (Patriche şi colab, 1999).

În economia României tranzacţiile cu bunuri nealimentare destinate populaţiei reprezintă circa 45-50 % din totalul desfacerilor de bunuri de consum, acoperind peste 35 % din reţeaua de comerţ cu amănuntul (Anuarul Statistic al României, 2007). Comercializarea mărfurilor nealimentare pe piaţa românească este realizată după respectarea anumitor proceduri, mai ales în cazul unor produse cu posibil impact negativ asupra sănătăţii şi siguranţei utilizatorului, fiind făcută numai după înregistrarea legală şi notificarea produselor de către autorităţile competente în domeniu, pe baza unui dosar ce cuprinde documentaţia referitoare la produs, respectiv la producător sau distribuitor (Răducanu, 2002).

Din punct de vedere al utilităţii consumatorului, bunurile nealimentare sunt folosite pentru acoperirea altor nevoi umane decât cele specifice metabolismului uman. Astfel, mărfurile industriale sunt destinate: protecţiei biologice (mărfurile tip îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă), igienei şi sănătăţii personale (săpunuri, detergenţi, medicamente), confortului ambiental sau facilitării muncii în gospodărie, satisfacerii unor nevoi sociale, culturale, sportive sau de divertisment.

Mărfurile nealimentare/industriale provin, în marea majoritate, din domeniul anorganic, fiind fabricate din materii prime de tipul mineralelor, rocilor, metalelor şi semimetalelelor, argilelor şi nisipurilor, etc. Produsele din lemn, carburanţii, unele produse textile, produsele din piele şi blănuri au origine organică. În etapa contemporană, cerinţele consumatorilor şi diversificarea continuă a sortimentelor comercializate a condus la apariţia unor produse mixte, în care sunt utilizate componente de origine anorganică alături de cele de natură organică.

În majoritatea cazurilor produsele industriale au un grad avansat de prelucrare tehnologică, aplicând în practică cele mai noi descoperiri în domeniul ştiinţei şi tehnicii. Ciclul de viaţă specific majorităţii produselor de acest tip este din ce în ce mai mic, constatându-se creşterea frecvenţei de apariţie pe piaţă a unor produse noi, ce depăşesc tehnic produsele anterioare.

Mărfurile industriale vor fi concepute astfel încât pe durata existenţei să fie compatibile cu mediul ambiant şi cu persoanele ce le utilizează, să nu afecteze securitatea, sănătatea sau chiar viaţa consumatorului. Acest lucru presupune tehnologii moderne din care să rezulte ecoproduse neagresive faţă de om şi de mediu, precum şi posibilitatea de reciclare încât după terminarea consumului să nu apară probleme de poluare a mediului (Redeş şi colaboratorii, 1999).

Reglementările actuale în domeniul protecţiei consumatorilor tratează şi problematica siguranţei produselor. Asfel, Legea 245/2004, corelată cu Directiva nr. 2001/95/CE prevede şi defineşte produsele sigure în consum ca fiind orice produse care, în condiţii normale sau rezonabil previzibile de utilizare, inclusiv de durată şi, după caz, de punere în funcţiune, de instalare şi de necesităţi de intreţinere, nu prezintă niciun risc sau numai riscuri minime compatibile cu utilizarea produsului şi considerate ca acceptabile şi corespunzatoare unui nivel ridicat de protectie a sănătaţii şi securităţii consumatorilor. Sunt evidenţiate astfel în special următoarele aspecte:

- caracteristicile produsului (compozitia, ambalarea, conditiile de asamblare si, după caz, de montaj şi de intreţinere);

- efectul asupra altor produse, în cazul în care utilizarea lui împreună cu alte produse poate fi in mod rezonabil previzibilă;

- prezentarea şi etichetarea produsului;

- orice avertizări şi instrucţiuni pentru utilizarea şi distrugerea lui, precum si orice alta indicaţie sau informaţie referitoare la produs;

- categoriile de consumatori expuse riscului in cazul utilizarii produsului, in particular copiii si persoanele in varsta. Posibilitatea obtinerii unor niveluri superioare de securitate sau de disponibilitate a altor produse prezentand un grad de risc mai scazut nu trebuie sa constituie un motiv suficient pentru considerarea unui produs ca fiind periculos (produs periculos - orice produs care nu indeplineste prevederile de la definitia "produsului sigur").

Producătorii/comercianţii sunt obligaţi să pună pe piaţă doar produsele sigure. Conform legii, responsabili pentru siguranţa produsului sunt producătorul/fabricantul produsului (în cazul în care este stabilit în România sau într-un stat membru al Uniunii Europene şi orice altă persoană care se prezintă ca producător prin aplicarea pe produs a numelui său, a mărcii sale sau a unui alt semn distinctiv ori persoană care recondiţioneaza produsul), reprezentantul producătorului (în cazul în care producătorul nu este stabilit în România sau într-un stat membru al Uniunii Europene, sau, în absenţa unui reprezentant stabilit în România ori într-un stat membru al Uniunii Europene, importatorul produsului), alţi operatori economici din lanţul de comercializare, în măsura în care activităţile lor pot aduce atingere caracteristicilor de securitate ale unui produs.