Lingvistică și Filosofie

Curs 1

Filosofia =ştiinţa ştiinţelor

= dragoste de înţelepciune

Limba ca obiect al filosofiei şi limba ca obiect al lingvisticii

Limbaj şi limbă

Distincţia dintre cele două concepte : limbaj şi limbă a constituit una dintre înnoirile principale, care au fost aduse în ştiinţa limbii de către lingvistul elveţian Ferdinand de Saussure (1857-1913). Cu toate intervenţiile ulterioare în această problemă, rămîne una dintre problemele fundamentale ale cercetării lingvistice moderne. Deoarece nu în toate limbile europene există cele două cuvinte, discuţiile privind distincţia saussuriană se referă mai ales la opoziţia langue / parole, făcînd abstracţie de termenul langage. Saussure raporta limba la psihologia socială, iar vorbirea la cea individuală, diferenţiind limba de limbaj pe baza opoziţiei dintre social şi individual. Distincţia dintre limbaj şi limbă se poate face numai în unele limbi, precum cele romanice (română: limbaj – limbă; franceză: langage-langue; italiană: linguaggio-lingua etc.), dar nu este operantă în limbi precum engleza sau germana, unde prin acelaşi termen (language sau Sprache), se redau ambele concepte (de facultate umană şi de mijloc de comunicare).

De fapt, se discută adesea despre limbaj, deşi, în realitate, pentru conştiinţa de limbă, pentru conştiinţa vorbitorilor deci, limbajul este identificat cu o limbă anumită, cu limba istorică a vorbitorilor respectivi, în speţă cu limba lor naţională. De aceea, nu numai că limbajul se prezintă în mod necesar sub forma limbii, dar fiecare dintre limbi este pentru vorbitorii ei limbajul însuşi, modul în care o comunitate interpretează lumea, distinge entităţile, le clasifică, le relaţionează şi le comunică.

Limbajul

Cuvintele limbaj şi limbă sînt frecvent întîlnite în limba literară actuală, fiind, de cele mai multe ori, folosite cu sensuri aproape identice. Ca termeni ştiinţifici însă, cele două cuvinte semnifică noţiuni diferite. Astfel, termenul limbaj este folosit în mai multe accepţii:

a. Una dintre semnificaţiile esenţiale ale termenului limbaj este aceea de ,,facultate, capacitate a oamenilor de a comunica între ei şi de a-şi exprima gîndurile, sentimentele, dorinţele”. Fiind o facultate general umană, limbajul face parte din zestrea noastră biologică ; învăţarea limbii materne reprezintă manifestarea şi dezvoltarea acestei facultăţi în forma ei primară, ca urmare a unor condiţii sociale determinate

b. Prin limbaj se înţelege ,,un mod specific de exprimare” sau chiar o ramificaţie specializată a limbii, situaţie în care termenul este sinonim cu stil funcţional al limbii, astfel că înregistrăm sintagme ca: limbajul beletristic, limbajul religios, limbajul ştiinţific, limbajul oficial (administrativ); de asemenea, cuvîntul limbaj îl regăsim şi în alte sintagme, cum ar fi: limbaj tehnico - profesional, limbaj argotic, limbaj îngrijit / neîngrijit, limbaj solemn, limbaj afectiv, limbaj al informaticii, limbaj de programare, limbajul florilor, limbajul animalelor etc.

Despre limbaj se vorbeşte şi în cazul comunicării primitive constatate la unele animale (albine, delfini, maimuţe etc.). De această dată nu se are în vedere nici facultatea umană şi nici vreun aspect al acesteia, ca urmare a concretizării ei prin limbă. Cu toate acestea, şi în acest caz există o capacitate, o aptitudine manifestată, care însă nu stă, ca în cazul omului, în raport cu raţiunea, ci stă în raport cu instinctul; această situaţie are ca rezultat faptul că, în vreme ce facultatea umană raţională se manifestă în forme specifice fiecărei comunităţi umane istoric constituite, aptitudinea animalică instinctivă are manifestare unică, ca limbă, şi, prin aceasta, este un fenomen biologic stereotip, fără istorie, în vreme ce limbajul uman se diferenţiază de la o comunitate la alta, prin limbi diferite, impregnîndu-se de particularismul şi de viaţa istorică a comunităţii. Numeroase alte diferenţe, cantitative şi calitative, fac imposibilă raportarea limbajului animal la cel uman, eventualele similitudini dintre ele fiind numai produsul întîmplării.

c. Cea de-a treia accepţie a termenului corespunde definiţiilor date de către specialiştii din domeniul lingvisticii generale. Astfel, pentru André Martinet ,,limbajul desemnează, de fapt, facultatea oamenilor de a se înţelege cu ajutorul semnelor vocale” Această definiţie a lui Martinet nu este decît o reformulare a unei definiţii mai vechi pe care o dăduse limbajului Ferdinand de Saussure. El considera limbajul ca fiind ,,ansamblul resurselor şi al procedeelor fiziologice şi psihice de care dispune omul pentru a putea vorbi”.

Reţinem din cele două definiţii o trăsătură fundamentală: semnele limbajului omenesc sînt, în primul rînd, orale şi au rămas vreme îndelungată astfel; cu alte cuvinte, limbajul are aspect vocal sau oral. Reţinem, de asemenea, faptul că limbajul este unul şi multiplu, adică este acelaşi la toţi indivizii, dar se realizează într-o infinitate de varietăţi. Putem spune că există atîtea limbaje diferite cîţi indivizi există sau că există un singur limbaj omenesc, identic la toţi indivizii vorbitori (identic în fondul său).

Limbajul este forma primară şi esenţială de a ieşi din sine şi de a fi pentru alţii; prin limbaj omul se diferenţiază de celelalte vietăţi, fără limbaj omul ar fi un mod imperfect de a fi. Limbajul este şi rămîne factorul principal pentru asocierea în familie şi în societate.