Competitivitatea - Managementul Transferului de Tehnologie

- se defineşte ca acel set de instituţii, politici şi factori care determină nivelul prezent de productivitate al unei tări.

- determină atât nivelul de bunăstare al unei economii la un moment dat cât şi potenţialul de creştere a acesteia in viitor.

Literatura şi practica economică au evidenţiat faptul că dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaştere reprezintă unul dintre factorii cheie ai creşterii competitivităţii unei economii.

Există numeroase preocupări teoretice pentru studiul competitivităţii la nivel internaţional, al unor experţi ale diverselor organisme internaţionale (Forumul Economic Mondial, Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional), din lumea academică şi a marilor firme de consultanţă etc. Majoritatea acestor studii descriu principalii determinanţi ai performanţelor economice (implicit asupra competitivităţii) şi condiţionările între nivelul curent de dezvoltare economico-socială a unei ţări şi potenţialul său de creştere economică durabilă.

Abordarea în perspectivă istorică a conceptului de competitivitate face referire la:

- Economiştii clasici – care au identificat patru factori de producţie: pământul, capitalul, resursele naturale şi forţa de muncă (Adam Smith, 1776 – An Inquiry into the Nature and Causes of Wealth of Nations);

- D. Ricardo (1817) cu formularea legii avantajului comparativ – “Principles of Political Economy and Taxation”

- Economiştii marxişti – care au subliniat impactul mediului sociopolitic asupra dezvoltării economice (K. Marx – 1867 – “Capital: a Critique of Political Economy”)

- Weber, M. - care a subliniat relaţia între valori, credinţe religioase şi performanţa economică a naţiunilor (“Ethic of Protestanism and the Spirit of Capitalism” -1905)

- Schumpeter, J., - care a relevat rolul întreprinzătorului în asigurarea competitivităţii (“Capitalism, Socialism and Democracy”, 1942)

- Sloan, A., şi Drucker, P. – care au elaborat pe tema recunoaşterii managementului ca factor cheie de determinare a competitivităţii (Sloan, S. “My Years at General Motors” – 1963; Drucker, P., “The Age of Discontinuity” 1969);

- R. Solow (laureat Nobel ptr economie) – a subliniat importanţa educaţiei, a inovării tehnologice şi a elementelor de know-how studiind economia americană pe deceniile următoare celui de al doilea război mondial (Solow, R., “Technical Change and the Aggregate Production Function, 1957);

- Romer, P., Negroponte, N., - pentru definirea „cunoştinţelor” ca factor de competitivitate (Negroponte, N.,”Being Digital” - 1995)

- Porter, M., care a integrat aceste idei într-o manieră sistematică - construind “Diamantul de competitivitate”1 (Porter, M., “The Competitive Advantage of Nations” 1990).

1 “Diamantul” competitiv propus de Michael E. Porter include patru factori principali, influentati in ansamblul lor de actiunea guvernamentala: aspecte privind factorii de productie; aspecte privind cererea; industrii conexe sau complementare; strategia, structura şi concurenta intre firme.

Factorii de producţie: avantajul competitiv se construieşte nu pe factorii mosteniti, ci pe cei creati prin investitii consistente si care sunt specializati.

Cererea interna: caracteristicile cererii interne au un efect foarte semnificativ asupra strategiei firmelor nationale, prin gusturi, sofisticare, demensiune si, in consecinta, prin presiunea indusa asupra costurilor, a inovatiei si a calitatii.

Industrii conexe sau complementare: o conditie a succesului intr-un domeniu o reprezinta existenta unor industrii conexe competitive la nivel international; un domeniu nu poate excela izolat de restul retelei economice pe care se sprijina performanţa sa de ansamblu;

Strategia, structura si concurenta intre firme: diferitele metode de management, orizontul de performanta investitionala, dimensiunile firmelor, tipul de pozitionare pe piata sunt elemente care pot sustine sau nu o prezenta competitiva in diverse industrii sau segmente de piata.

Toate cele patru elemente trebuie privite in strânsă interdependentă, avantajul competitiv bazându-se pe “diamant” ca sistem, nu ca elemente disparate. Competitivitatea intregului sistem este afectata de orice “veriga slaba” intre elementele diamantului. Dupa această logică este construit si argumentul referitor la “cluster”-ele economice. Existenţa unui diamant competitiv duce la crearea unui cluster competitiv international, mai degrabă decât a unui succes sustenabil izolat.

Programul Operaţional Sectorial – Creşterea competitivităţii - “Obiectivul general al POS este acela de crestere a productivitatii intreprinderilor romanesti pentru reducerea decalajelor fata de productivitatea medie la nivelul Uniuni Europene. Măsurile întreprinse în acest scop vor genera până în 2013 o creştere medie a productivităţii de cca. 5.6 % şi vor permite Romaniei sa atinga un nivel de aproximativ 55% din media UE”.

Economia României are un nivel de competitivitate mult sub media UE-25, având de recuperat decalaje semnificative in ceea ce priveşte societatea bazata pe cunoaştere.

Obiectivul general al POS2