Comunicare Managerială în Firmele Europene

CAPITOLUL ÎNTÂI

COMUNICARE MANAGERIALĂ

1.1. Aspecte filosofice ale informaţiei şi comunicării

Mediul social contemporan este apreciat de numeroşi filosofi şi oameni de ştiinţă din toate domeniile ca fiind un mediu al comunicării, iar informaţia, ca materie principală a acesteia, cel mai preţios capital contemporan, adevărată sursă de dezvoltare economică şi socială, iar din punct de vedere politico-militar, cea mai redutabilă armă. Vorbind despre caracterul atotcuprinzător al comunicării, Marin Aiftincă atribuie acesteia o serie de superlative: “comunicarea este inerentă existenţei; este o formă a universalităţii”; “comunicarea reprezintă o caracteristică fundamentală a existenţei umane”1.

Asemenea aprecieri se regăsesc şi în raportul prezentat la UNESCO de Sean McBride, conducătorul unui program de cercetare în domeniul comunicării şi informaţiei: “comunicarea susţine şi animă viaţa”… “Prin ea gândirea se traduce în faptă şi sunt reflectate toate emoţiile, toate nevoile omului, de la cele mai simple gesturi, care garantează continuitatea vieţii şi până la manifestările supreme ale creaţiei – sau ale distrugerii”. Autorul consideră că, în ultimă instanţă, “comunicarea devine imaginea pe care societatea şi-a creat-o despre sine”.2

Citându-l pe Edward Sapir, Denis McQuail reţine şi el caracterul atotcuprinzător al comunicării în textul “…orice structură culturală, orice act individual care ţine de comportamentul social implică, într-un sens explicit sau implicit, comunicare”.3

În ceea ce priveşte domeniul managementului, nu există autori de studii asupra acestuia care să nu sublinieze, cu mai multă sau mai puţină vigoare, importanţa comunicării, atât ca suport general al managementului, în general, cât şi ca funcţie, ca atribut, ca activitate distinctă fără de care sistemul de management ar fi imposibil de conceput. Samuel C. Certo, analizând caracteristicile managementului modern, arată că “toate activităţile de management sunt intreprinse cel puţin parţial prin intermediul comunicării sau al eforturilor legate de comunicare”, iar “capacitatea de a comunica este considerată drept aptitudinea fundamentală de management”.4

Făcând o privire asupra unui test efectuat în rândul unor manageri de prestigiu din S.U.A., autorul observă faptul că aptitudinea de a comunica se găseşte pe primul loc dintr-o serie semnificativă de aptitudini manageriale, alături de “aptitudinile interpersonale” care, în anumite interpretări teoretice, sunt tot aptitudini de comunicare. Sunt, de asemenea, aptitudini de comunicare, cele de pe locul 8 al clasificării (sistemele informaţionale de management şi aplicaţiile pe calculator, împreună cu cunoaşterea aprofundată a activităţii, a culturii şi a mediului general în care funcţionează firma), precum şi secvenţe ale celor de pe locul 13 (aptitudinile de conducere şi cunoaşterea domeniilor funcţionale ale firmei).5

Pornind de la considerentele şi exemplificările de mai sus, putem face o privire de ansamblu asupra locului şi rolului comunicării în cadrul managementului, precum şi o analiză de conţinut şi a semnificaţiilor comunicării în contextul managementului modern.

1.1.1. Delimitări conceptuale

Autorii din domeniul ştiinţei managementului, în general, ca şi cei din domeniul ştiinţei comunicării, în particular, sunt aproape unanimi în a susţine dificultatea elaborării unei definiţii suficient de precise şi cuprinzătoare care să facă posibilă înţelegerea tuturor aspectelor contextuale ale comunicării. Definiţiile cercetate diferă nu numai în funcţie de contextele sociale în care este studiată comunicarea, ci şi în funcţie de perspectiva ştiinţifică asumată de autori, astfel că perspectiva filosofică diferă de cea sociologică, de cea lingvistică şi, în particular, de cea managerială.

Denis McQuail, citându-l pe Dance, observă că acesta a identificat 15 tipuri de definiţii, drept pentru care el însuşi ocoleşte asumarea uneia sau alteia.6 Sultana Craia observă, la rândul său, că “conceptul de comunicare a fost abordat, în timp, din perspective multiple, ceea ce a determinat o proliferare spectaculoasă a definiţiilor”, menţionând performanţa a doi cercetători americani care au inventariat nu mai puţin de 120 de definiţii.7

Fără a ne propune o analiză a acestui impresionant inventar al definiţiilor, ne vom apropia mai mult de cele care corespund perspectivei manageriale sau care indică în mod direct caracterul managerial al comunicării.

Vom reţine, totuşi, cu scopul unor determinări succesive, câteva definiţii semnificative, pornind de la cele de dicţionar şi continuând cu cele sintetice, ale filosofiei.

În dicţionarul explicativ al limbii române termenul “a comunica” are sensul de “a face cunoscut, a da de ştire, a informa, a înştiinţa, a spune”, dar şi “a se pune în legătură, în contact cu …”.8 Dacă primul sens cuprinde nemijlocit ideea de act liniar, orientat dinspre un comunicator către un receptor, cel de-al doilea sens semnifică un context mult mai larg, acela al interacţiunii dintre oameni, aşa cum se desprinde şi din definiţia data în Dicţionarul de filosofie al lui Didier Julia: “relaţie între persoane”, cu precizarea că deşi această relaţie este preponderent lingvistică, ea nu se reduce la aceasta, ci cuprinde totalitatea formelor de expresie umană codificate în limbaj.9