Etica în Afaceri

CAPITOLUL I

INTRODUCERE ÎN NOŢIUNI DE ETICĂ ŞI MORALĂ

1. Etimologie şi geneză

Termenul „etică” provine de la grecesul „ethos”, care are două sensuri mai importante: „obicei” sau „datină” şi „obişnuinţă”.

Termenul „morală” provine de la latinescul „mos” – „mores”, care originar însemna tot „obicei”, „mod de a acţiona” sau „datină” şi „obişnuinţă”. Un alt înţeles al cuvântului “mos” este acela de “lege”, “regulă”, “prescripţie”, care poate fi interpretat într-un sens moral.

Deci, la origine, cei doi termeni – unul grecesc, altul latinesc – aveau aproximativ aceeaşi semnificaţie. Totuşi, putem afirma că:

- Etica este ştiinţa care se ocupă cu morala şi conţine totalitatea normelor de conduită morală;

- Morala este formă a conştiinţei sociale care reflectă şi fixează în principii, norme, reguli, cerinţele de comportament în raporturile dintre indivizi şi dintre aceştia şi colectivitate.

Ca specificaţii suplimentare, morala este un fenomen real, colectiv şi individual, care cuprinde atât normele ce reglementează relaţiile umane şi tipurile umane de activităţi, cât şi toate manifestările (subiective şi obiective) care sunt realizate, în diverse grade şi modalităţi, sub semnul acestor norme sau comandamente, manifestări supuse aprecierii colective şi individuale.

Noţiunea de morală a rămas multă vreme contradictorie, din antichitate până inclusiv în Renaştere. La baza ei încă nu se afla explicaţia care să arate menirea socială a moralei şi anume ca mod determinat de reglementare a activităţii sociale. Deoarece caracteristicile specifice proprii moralităţii nu au fost deduse, ci observate numai spontan, noţiunea de morală este fără graniţe riguros stabilite.

Abordările lui Platon si Aristotel reprezintă o excepţie în cadrul concepţiilor despre etică, pentru că sunt orientate spre moralitatea angajării sociale. Etica este considerată ştiinţa organizării statale şi a virtuţilor, ca părţi ale întregului social, ca “politică” sau ştiinţă a modului în care individual poate deveni o personalitate utilă societăţii, nu una indiferentă.

Aristotel în opera sa “Etica nicomahică” face o teorie a virtuţilor care, parţial, aşa cum spusese Socrate, se formează prin exerciţiu şi deprindere. El sesizează astfel în mod genial însuşi specificul moralităţii: activitatea morală nu presupune numai respectarea cerinţelor, ci şi o atitudine conştient motivată faţă de ele, nu numai obţinerea rezultatului propus, ci şi împlinirea datoriei, supunerea faţă de principiul general. „Etica nicomahică” a lui Aristotel poate fi considerată primul sistem ştiinţific al eticii. Pentru el ţelul suprem al oricărui efort uman este atingerea stării de fericire, anume ceea ce se caută mereu în sine şi niciodată de dragul altuia.

Aristotel a precizat cu destulă exactitate particularităţile specifice moralei. Teoria sa etică a rămas însă inaccesibilă altor gânditori. El a delimitat primul etica, ca disiplină teoretică aparte şi i-a conferit caracterul unei ştiinţe riguroase. Dar nici în epoca elenistă, nici în Evul Mediu, nici chiar în Renaştere, etica n-a fost considerată ca o disciplină specială şi nu s-a ridicat la nivelul unei cercetări ştiinţifice specifice. Chiar noţiunea de morală rămâne încă multă vreme foarte confuză şi nedefinită, până la Kant, care a elaborat principiul universal al comportamentului moral.

Hegel şi Kant au denumit etica “raţiune practică” fiind modul de a fi a vieţii zilnice.

Etica este şi ştiinţa idealului social, este o ramură a filosofiei care vine în sprijinul nevoii de ideal a fiinţei umane. Idealul nu trebuie privit ca ceva abstract ci ca o forţă, ca un scop final.

Viitorul nu trebuie aşteptat pasiv, ci construit. Idealul de astăzi poate fi realitatea de mâine, când vom construi un nou ideal. Idealul etic (moral) este expresia sintetică a conştiinţei morale. El este un fapt real şi are valoare (misiune) numai dacă se manifestă în viaţa socială şi este îndeplinit. Idealul moral trebuie să dea sens acţiunilor umane care stau sub semnul aprecierii din partea celorlalţi. Astfel, etica reprezintă forma de cunoaştere şi legitimare în conştiinţă prin intermediul normelor şi imperativelor morale a unor acte şi fapte omeneşti.