Etică în afaceri - normele morale

În cea mai sumară şi clară definiţie posibilă, etica este o teorie filosofică despre

viaţa morală. Dar ce este morala? Deşi această întrebare se pune încă din

Antichitate, încă nu există un consens între şcolile filosofice. Totuşi, este un fapt de

conştiinţă că imensa majoritate a oamenilor asociază ideile de morală şi moralitate

cu anumite norme de bună purtare a individului în societate. La prima vedere, totul

pare pe cât se poate de simplu. La o reflecţie ceva mai atentă, menită să clarifice în

ce anume constă specificul normelor morale în comparaţie cu alte tipuri de

reglementări normative constatăm că, judecând de pe poziţia simţului comun, ne

rătăcim lesne în tot felul de confuzii şi de contradicţii.

Dovada cea mai bună este perplexitatea simţului comun atunci când i se

cere să exemplifice câteva norme morale elementare. Cel mai adesea, exemplele de

norme morale la care se gândesc majoritatea oamenilor sunt de genul: „Să nu

minţi!”, „Să nu furi!”, „Ajută-ţi aproapele!”, „Respectă-ţi părinţii!”, „Creşte-ţi copiii

aşa cum se cuvine!”, „Respectă-ţi întotdeauna promisiunile!” Într-adevăr, pare

foarte simplu să enunţăm o mulţime de reguli morale. Să luăm, de exemplu, o

normă foarte des pomenită drept tipic morală şi deosebit de relevantă în domeniul

afacerilor: „Să nu furi!” Furtul, de orice fel, este o faptă dezonorantă şi profund

imorală. Dar dacă ne gândim puţin, remarcăm faptul că interdicţia „Să nu furi!”

este una dintre cele Zece Porunci ale Vechiului Testament, fiind, ca atare, şi o

normă religioasă. Pe de altă parte, furtul este nu numai o faptă imorală, ci şi ilegală,

întrucât sfidează o normă juridică. Marea majoritate a regulilor morale sunt astăzi,

totodată, şi norme religioase sau legale. Din acest motiv, este foarte greu de alcătuit

o listă de norme exclusiv morale, pe care să nu le întâlnim decât în sfera eticului,

după cum există foarte puţine situaţii în care, prin ceea ce face, individul să fie şi să

acţioneze exclusiv moral, fără nici o implicaţie de ordin vital, utilitar, economic,

social, politic sau religios. În loc de a căuta normele tipic morale şi de negăsit

altundeva decât în sfera moralităţii „pure”, trebuie, mai degrabă, să vedem prin

ce atribute specifice o reglementare normativă se înscrie în domeniul etic. În acest

scop avem nevoie de câteva clarificări conceptuale privind normele în general.

Ce sunt normele?

O normă este un model de acţiune, care trebuie aplicat în anumite împrejurări.

Fiecare normă oferă un tipar comportamental abstract, ideal pentru un gen specific

de acţiune, care lasă deoparte aspectele accidentale şi nesemnificative ale

contextului social, reliefând lucrurile importante care trebuie înfăptuite sau evitate.

Chiar dacă este corectă, caracterizarea de mai sus mai are nevoie de câteva

precizări înainte de a formula o definiţie acceptabilă a normelor.

În primul rând, chiar dacă aplicarea unei norme vreme îndelungată duce la

formarea unor deprinderi, un model normativ trebuie să fie asumat de către individ

în mod conştient. Din acest motiv, reflexele automate, stereotipurile şi orice tip de

obişnuinţă – bună sau rea – care au fost dobândite fără voie şi pe nesimţite de către

subiect nu aparţin domeniului normativ. Un cimpanzeu poate fi dresat să dea mâna

ori să îşi ridice pălăria de pe cap, dar animalul nu aplică o formă socială de salut.

Unii oameni au o strângere de mână puternică, dar nu toţi urmează prin aceasta o

regulă socială, ci pur şi simplu îşi exprimă spontan caracterul. Eu îmbrac

întotdeauna mai întâi mâneca stângă, dar nu am ales niciodată în mod conştient să

fac acest lucru şi nimeni nu mi-a spus vreodată că aşa trebuie să fac – e numai o

chestiune de obişnuinţă.

În al doilea rând, o normă este un model de comportament individual, ce

are însă o semnificaţie şi o valabilitate supraindividuală. Să spunem că un ins ia

pentru sine hotărârea de a nu mai bea niciodată vin roşu, deoarece îi poate agrava o

afecţiune cardio-vasculară. Altul nu întreprinde niciodată ceva important în zilele

de marţi, deoarece e superstiţios, temându-se de cele „trei ceasuri rele”. Un al

treilea are obiceiul de a juca tenis de trei ori pe săptămână, pentru a se menţine în

formă. Fiecare individ are propriile sale reguli de comportament, dar nici una dintre

aceste reguli personale nu este o normă, deoarece ele nu contează ca modele

sociale de comportament, adoptate şi respectate de către un mare număr de oameni.

În sfârşit, individul se poate conforma în mod conştient unei norme numai

dacă aceasta este enunţată explicit ca model supraindividual de comportament.

Simpla uniformitate statistică a stereotipiilor sociale, realizată spontan prin imitaţie

sau „dresaj social” nu are nimic comun cu acţiunea normativă. Majoritatea

oamenilor de pe o plajă însorită se zbenguie prin apă, joacă mingea şi beau bere.

Fanii echipelor de fotbal urlă euforici când echipa lor joacă bine şi huiduie arbitrii

când cred că aceştia îi favorizează pe adversari. Acestea sunt comportamente

uniforme, ce-i drept, dar numai datorită unor procese mimetice sau de contagiune

afectivă, de care se preocupă psihologia socială.

Rezumând: o normă este o regulă de comportament, având o valabilitate

supraindividuală, explicit enunţată la nivelul conştiinţei colective ca standard de

conduită, deliberat acceptat şi respectat de către indivizi.