Management Intercultural

I) Problematica şi origini

1.1 Determinantele imediate ale MI

Ceea ce numim acum MI, este o zonă a cunoaşterii şi acţiunii a cărei delimitare s-a produs în timp dar despre care se vorbeşte cu înţelesul actual de relativ puţină vreme. Practica afacerilor internaţionale se pare că a sesizat la timpul potrivit nevoia de abordare interculturală obligând ulterior teoria să contureze un nou domeniu pluri şi interdisciplinar prin excelenţă. Căutând origini, teoreticienii au plasat începuturile MI prin anii 50-60 ai secolului deja încheiat, deşi preocupările pe care le aducem acum în acest domeniu sunt mult mai vechi, mai evidente în lumea afacerilor dar sesizabile şi în demersurile de cercetare întreprinse anterior în şi prin intermediul altor discipline (antropologie, sociologie, psihologie.)

Apariţia MI ca teorie ştiinţifică şi ca instrument al acţiunii practice în folosul afacerilor este pusă pe seama schimbărilor ce au apărut mai ales în ultima jumătate a secolului trecut în zona economiei şi administrării afacerilor, în conexiune mai mult sau mai puţin explicită cu evoluţiile ce au marcat tehnica şi tehnologia, socialul şi politicul.

Factori determinanţi ai apariţiei MI sunt consideraţi:

- internaţionalizarea şi globalizarea;

- concurenţa dintre marile corporaţii internaţionale;

- libera circulaţie a specialiştilor şi profesiunilor liberale;

- tehnologiile comunicării şi informaţiei;

- „ieşirile” din teritoriile lor naţionale ale întreprinderilor mici şi mijlocii.

- migraţia planetară a oamenilor (alegerea liberă a locului, formarea, angajarea);

-„aplatizarea” culturală şi lingvistică.

Internaţionalizarea şi globalizarea sunt invariabil considerate ca unul din factorii determinanţi ai apariţiei şi evoluţiei MI, ceea ce pare uşor de admis. Mai întâi internaţionalizarea, înţeleasă ca proces de trecere peste graniţele naţionale a afacerilor (dominant din sfera pieţelor financiare, dar şi prin extensia internaţională a producţiei şi comerţului) şi apoi globalizarea văzută acum ca integrare la scară mondială a producţiei şi consumului, au indus nevoia de indentificare a specificităţilor culturale locale pentru a facilita mai rapida şi profitabila extindere a consumului şi oarecum implicit a pieţelor. Controversele iscate de această tendinţă nu au reuşit să îi limiteze proporţiile. Important aici este însă faptul că accelerarea globalizării putea fi susţinută, atât pentru coporaţii cât şi pentru state sau sfere de interese prin MI. Fie că este vorba de standardizare prin impunerea sau asumarea unui sistem unic de reguli sau principii, de comportamente, de produse sau metode de gestiune, fie că se preferă aşa cum se întâmplă tot mai mult acum, adaptarea la specificitatea locală prin dereglementare, diversificare sau personalizare.

Concurenţa, mai ales la nivelul marilor corporaţii dar şi între state şi naţiuni sau chiar la nivel de întreprinderi mici şi mijlocii au obligat la căutarea de soluţii cât mai adecvate pentru conservarea poziţiilor sau pentru câştigarea de noi pieţe, noi parteneri asociaţi, adepţi sau spijinitori. Or, dacă pentru o piaţă relativ permisivă şi lejer concurenţială nu trebuie căutat prea mult pentru a reuşi în condiţiile unei evoluţii spre excesul de ofertă şi concurenţă trebuiau căutate şi găsite noi soluţii pentru obţinerea de avantaje sau chiar privilegii.

Una din aceste soluţii a venit dinspre abordarea interculturală prin care clientul poate fi mai bine înţeles şi manipulat, angajatul sau managerul local poate fi mai bine motivat şi determinant să acţioneze în folosul corporaţiei, clientul mai uşor de convins prin cunoaşterea credinţei, obiceiurilor sau dimensiunilor sale comportamentale. Daca o bună perioadă de timp pieţele au putut fi delimitate cel puţin relativ ulterior prin acţiuni mai mult sau mai puţin transparente, întreprinderi sau companii de forţe apropiate s-au întalnit pentru a se confrunta direct în aceleaşi locuri devenind direct concurente. Metodele folosite pentru a căştiga clienţi, parteneri sau asociaţi trebuiau rafinate, sprijinul politic sau militar nemaifiind nici posibil nici acceptat sub aspect moral. Libera concurenţă pronunţată ca principiu etic fundamental nu mai lăsa loc pentru influenţe sau intervenţii directe ale guvernelor, organismelor internaţionale sau suprastatale. Influenţarea pozitivă a clientului potenţial, a salariatului sau managerului local trebuia acum supusă aplicării unei metode adecvate pentru a-l implica „sentimental” a-l atrage şi convinge să acţioneze favorabil corporaţiei respective.

În complementaritate cu globalizarea şi accentuarea concurenţei, libera circulaţie a specialiştilor şi profesiunilor liberale a favorizat impunerea MI la nivel de acţiune directă şi de iniţiere teoretică şi aplicativă. Pe de o parte, extinderea afacerilor a obligat firmele să folosească specialişti din alte ţări, uneori mai bine pregătiţi, alterori sau în acelaşi timp mai buni cunoscători ai unor realităţi culturale complexe, diferite şi extrem de sensibile. Pe de altă parte, folosirea de specialişti provenind din zone culturale diferite a pus probleme de adaptare a acestora la alte condiţii pentru a produce efectele aşteptate de corporaţie, de angajator. Nu este numai cazul formării şi conducerii echipelor mixte. Sintagma „libera circulaţie” nu este poate cea mai potrivită, fiind vorba mai degrabă de un „transfer transfrontalier de specialişti şi profesiuni liberale” prin care se acoperă activităţi specifice de execuţie, conducere şi cercetare ale coporatiilor sau în contextul unei anumite politici de dezvoltare naţională sau regională. Această diferenţiere nu are nici o importanţă. Folosirea de specialişti având altă origine decât ţara în care îşi desfăşoară activitatea, în măsura în care a căpătat proporţii mondiale, a pus probleme de adaptare şi adecvare culturală, MI recunoscându-şi aici o altă motivaţie de origine.