Nervos, endocrin, mușchi

1. Etapele consultaţiei neurologice

1.1. Anamneza

Este deosebit de important să se afle: (1) când au apărut simp¬tomele, dacă au apărut brusc sau progresiv, corelate sau nu cu eventuale modificări în hrana, îngrijirea sau adăpostirea pacientului; (2) dacă pacientul a putut avea contact cu animale bolnave sau cu animale sălbatice; (3) dacă îmbolnă¬virea s-a produs în cursul sau după expunerea prelungită la factori inclemenţi de mediu (mai ales căldură, transporturi în condiţii caniculare etc.); (4) dacă s-au aplicat tratamente înainte de îmbolnăvire şi ce fel; (5) dacă în proximitate există industrii şi ce fel; (6) dacă pacientul se comportă anormal (este agitat, agresiv sau dimpotrivă, deprimat).

1.2. Examenul comportamentului

- un individ cu un comportament normal trebuie să se adapteze în permanenţă mediului în care trăieşte şi să se adapteze totodată mediului nevoilor sale.

- orientarea în spaţiu presupune orientarea în mediul înconjurător, adică modul în care animalul ocoleşte obstacolele, modul în care găseşte uşa şi locul său în grajd.

- orientarea în timp se deduce prin modul în care animalul semnalează senzaţia de foame, de sete sau nevoia de a fi muls, raportat la orar.

- animalele cu comportament normal răspund prin diferite semne la chemarea stăpânului, semn că îl recunosc, iar dacă li se imprimă anumite atitudini nefireşti, se redresează rapid, semn al unui control cortical asupra echilibrului.

- în aprecierea comportamentului trebuie avut în vedere gradul de instruire sau dresaj al animalului (nu se vor solicita răspunsuri la comenzi necunoscute sau neînvăţate), temperamentul (animalele fricoase sau retive nu vor reacţiona la comenzi şi la orientarea în spaţiu) şi eventualitatea supunerii animalului la stimuli externi prea puternici (mediu străin, persoane sau animale necunoscute, situaţii stresante de orice natură).

A. Stările de inhibiţie corticală

Apatia: starea de abatere (obnubilaţia) reprezintă cea mai uşoară formă de inhibiţie corticală şi se exprimă clinic printr-o moliciune şi o încetinire a mişcărilor, o percepere anevoioasă a comenzilor, facies trist şi în general un interes redus faţă de mediul înconjurător; animalul răspunde numai la excitanţi de intensitate medie şi foarte mare.

Torpoarea: starea tifică (indolenţa) se manifestă prin indiferenţă faţă de mediul înconjurător şi o scădere a tonusului reactiv, animalul are o privire pierdută, ochii sunt semiînchişi, sprijină botul pe sol sau pe iesle, mişcările sunt încetinite, tonusul muscular este scăzut şi deplasarea se face anevoios (târând membrele şi fiind în iminenţă de a cădea pe terenurile accidentate); deşi animalul răspunde atât la excitanţii obişnuiţi, cât şi la cei de intensitate mare, răspunsul este slab şi mult întârziat.

Somnolenţa: este o stare intermediară între somn şi veghe, în care animalul dormitează şi se trezeşte pentru scurt timp şi doar la excitanţi foarte puternici (rămâne treaz atâta timp cât acţionează şi excitantul), iar faciesul este lipsit de expresivitate (imobil).

Starea soporifică: este o stare de somn profund, din care animalul nu poate fi scos decât cu ajutorul excitanţilor foarte puternici şi neobişnuiţi (lovire, ciupire, stropire cu apă rece, excitanţi electrici foarte puternici sau substanţe puternic aromate).

Coma: este o stare de inhibiţie corticală profundă, caracterizată prin pierderea progresivă şi de durată, completă sau parţială a conştienţei, a mobilităţii voluntare şi a sensibilităţii, însă cu păstrarea reflexului palpebral şi a celui cornean; marile funcţii (respiraţie, cord, puls) sunt diminuate şi frecvent se instalează starea de hipotermie.

Sincopa: este un sindrom paroxistic de pierdere a conştienţei, a sensibilităţii şi a motilităţii, cu întreruperea respiraţiei şi a circulaţiei, care durează câteva secunde sau minute; tensiunea arterială se prăbuşeşte brusc, iar pulsul dispare şi devine imperceptibil.

Leşinul: lipotimia este o stare de inhibiţie corticală care se instalează brusc, pe o durată scurtă de timp şi care constă în pierderea conştienţei, cu relaxarea totală sau parţială a musculaturii şi reducerea marilor funcţii.

Apoplexia: ictusul apoplectic este o cădere fulgerătoare, cu pierderea totală a conştienţei, a sensibilităţii şi a motilităţii, însă cu păstrarea funcţiilor vitale (respiraţia şi circulaţia).

- în majoritatea cazurilor, în această stare cordul este bradicardic.

- apoplexia este o stare temporară, care durează 15-20 minute până la o oră, după care animalul îşi revine, recăpătându-şi toate funcţiile în afară de cele afectate de hemoragii, ce se soldează uneori cu pareze, paralizii sau anestezii în anumite părţi ale corpului.

Accesul epileptiform: reprezintă o pierdere bruscă a cunoştinţei şi a sensibilităţii, însoţită de contracţii tonice, urmate de contracţii clonice, după care se instituie starea stertoroasă (respiraţie zgomotoasă) şi apoi revenirea la normal; uneori, pierderea conştienţei este precedată de o stare de excitaţie psihică (halucinaţie), numită fază de aură.

- accesul de epilepsie poate fi generalizat (cuprinde întregul organism) sau parţial (jacksonian, convulsiile sunt limitate la un grup de muşchi), în repaus sau la efort.

- animalul rămâne imobil, cade ca un corp inert şi întreaga musculatură este contractată, stare ce durează câteva secunde, după care încep contracţiile clonice ale întregului corp; în această fază, din cauza masticaţiilor frecvente, animalul are salivaţie sub formă de spumă în jurul botului, emisiuni involuntare de fecale şi urină (datorită relaxării sfincterelor), pupilele puternic dilatate, respiraţia dispneică şi cordul tahicardic.

- micul atac (20-30 secunde), marele atac (90-93 secunde).

Catalepsia: este o stare de pierdere a conştienţei însoţită de o contractură tonică a musculaturii („animal împietrit”).

Stupoarea: este o stare de inhibiţie de lungă durată, caracterizată printr-o întârziere de reacţie la excitanţii puternici, datorată reducerii activităţii nervoase superioare şi a stării de conştienţă; animalul are un facies somnolent, este apatic şi total indiferent faţă de mediu.

Imobilitatea: este o stare de inhibiţie corticală profundă şi prelungită, exprimată clinic prin incapacitatea animalului de a se orienta şi deplasa sau dacă este pus în mişcare, de a se opri.

B. Stările de excitaţie corticală

Halucinaţia: constă în manifestări de apărare faţă de duşmani sau excitanţi imaginari şi faţă de care animalul adoptă o atitudine reală; poate fi determinată şi de tulburări la nivelul analizatorilor, ce se exprimă prin percepţii imaginare, vizuale, auditive, de miros sau gustative.

Accesele rabiforme: constau în manifestări agresive asemănătoare celor întâlnite în rabie, precedate sau însoţite de stări halucinogene sau comatoase.

Răutatea: se caracterizează printr-o agresivitate permanentă faţă de congeneri şi om.

Retivitatea: se manifestă prin refuzul de a executa comenzile (retivitate pasivă) sau prin reacţii de atac sau apărare (retivitate activă).

- poate fi absolută (se manifestă permanent şi înseamnă practic imposibilitatea utilizării animalelor), relativă (se manifestă doar în anumite condiţii – ex. efort exagerat, temperatura mediului exagerat de crescută sau de scăzută) şi simptomatică sau pseudoretivitatea (cauzată de existenţa unor afecţiuni dureroase în zonele pe care se aplică diferite harnaşamente).

Fobia: se manifestă prin frică exagerată sau obsedantă, fără o cauză bine precizată, faţă de un obiect sau o situaţie precisă, concretă.

- hidrofobie (frica de apă, care apare în rabie), claustrofobie (frica de locuri închise şi strâmte), autofobie (frica de a nu rămâne singur).