Tranziția sistemului de sănătate

În dezvoltarea istorică a sistemului de sănătate, România are o lungă tradiţie în organizarea sistemului de asistenţă sanitară.

Între primul şi cel de al doilea razboi mondial, a existat un sistem de asigurări sociale bazat pe modelul Bismarck, model care funcţionează în Germania, Austria, Belgia, Franţa, Olanda.

Sistemul are o acoperire largă, cu performanţe medicale înalte, dar cu cheltuieli mari.

Categoriile de populaţie fără asigurare nu au acces la beneficiile sistemului

După cel de al II lea război mondial urmează o perioadă de tranziţie progresivă către un sistemul de sănătate cu puternice influenţe şi preluări ale modelului sovietic Semashko, un sistem tipic pentru ţările din estul şi centrul Europei.

scop principal

atingere a unui nivel ridicat de echitate prin furnizarea de serviciile de îngrijiri medicale cu evaluarea stării de sănătate pentru toţi membrii societăţii.

Prin intermediul Ministerului Sănătăţii s-a creat un sistem extrem de standardizat, centralizat şi strict reglementat cu avantaje şi dezavantaje.

Absenţa concurenţei sau a iniţiativei individuale,

calitatea serviciilor de sănătate,

normele administrative rigide,

dotarea tehnică, după o analiză pertinentă realizată de către factorii de decizie au creat presiuni pentru schimbare.

Asupra dimensiunilor sociale a sănătăţii considerată un drept social, la care trebuie să aibă acces toţi cetăţenii, trebuie avut în vedere ca modelul adoptat să facă

previziuni pe termen lung şi

să se ştie în ce punct trebuie acţionat, pentru a se obţine rezultatele dorite.

Contribuţii la găsirea modalităţilor de îmbunătăţire a sistemului serviciilor de sănătate din România şi de evitare a erorilor reieşite din experienţa ţărilor europene din perioada post-aderare se regăsesc în continuarea acţiunilor reformatoare şi în utilizarea tehnologiei informaţiilor şi a comunicaţiilor în concordanţă cu strategia UE în domeniu, pentru asigurarea dezideratului comun al ţărilor membre UE,

“sănătate pentru toţi”.

Reforma sistemul de sănătate

Sistemul sanitar din România se află într-un proces de rapidă transformare.

În acest context, una dintre cele mai importante probleme este legată de

autoritatea şi coordonarea întregului proces al transformării cu

pregătirea procesului de schimbare

fără a demonta sistemul existent până la adoptarea unei noi politici de sănătate.

Astfel, au fost create organisme noi

Casa Naţională de Asigurări de Sănătate

şi pachete legislative

Legea Asigurărilor Sociale de Sănătate, Reforma sănătăţii cu roluri importante în domeniul asistenţei medicale,

dar cu limite manageriale şi administrative, funcţionând alături de cele “vechi” care nu şi-au ajustat structura şi funcţia în concordanţă cu noile realităţi.

Ca urmare a schimbărilor în plan politic după 1989, noile autorităţi din domeniul sănătăţii şi-au propus ca obiectiv major angajarea sistemului sanitar într-o

amplă reformă cu introducerea

sistemului de asigurări sociale de sănătate care

să se bazeze pe experienţa anterioară şi să

integreze experienţa naţională şi internaţională

definind obiective pe termen scurt cât şi cele pe termen mediu şi lung.

Menţinerea funcţionalităţii sistemului sanitar anterior prin intermediul unor ajustări compatibile cu schimbările viitoare a reprezentat un obiectiv important în

elaborarea strategiei de reformă cu

evaluarea necesităţilor actuale ale sistemului legate de organizarea normelor sanitare şi a resurselor financiare, umane şi materiale disponibile.