Descriere Generală a Tipurilor

1. Introducere

621. În cele ce urmează voi încerca să dau o descriere generală a

psihologiei tipurilor. Voi începe mai întâi cu tipurile generale pe care le-am

numit introvertit şi extravertit. În continuare voi încerca să caracterizez acele

tipuri speciale a căror particularitate stă în faptul ca individul se adaptează

sau se orientează prin intermediul funcţiei sale celei mai diferenţiate. Pe

primele le voi numi tipuri atitudinale generale, care se disting prin direcţia

interesului lor, prin mişcarea lor libidinală, iar pe ultimele, tipuri funcţionale.

622. Tipurile atitudinale generale se deosebesc, aşa cum am arătat

de repetate ori în capitolele precedente, prin atitudinea lor particulară faţă de

obiect. Introvertitul se comportă abstractiv faţă de obiect, fiind tot timpul

preocupat să abstragă libidoul din el, aşa ca şi cum ar avea de învins o forţă

enormă intrinsecă obiectului. Extravertitul, în schimb, se comportă pozitiv

faţă de obiect. El afirma importanţa acestuia până într-atât încât îşi

raportează constant atitudinea subiectivă la obiect şi şi-o orientează după el.

În realitate, obiectul nu are pentru el niciodată prea multă valoare, de unde

faptul că importanţa acestuia trebuie sporită. Cele două tipuri sunt atât de

diferite, iar opoziţia dintre ele atât de izbitoare încât, dacă i se atrage atenţia,

până şi cel neiniţiat în chestiuni de psihologie le remarcă fără dificultate

existenţa. Oricine cunoaşte acele naturi închise, greu de pătruns, adesea

timide, care contrastează vehement cu naturile deschise, sociabile, adesea

senine sau cel puţin binevoitoare şi accesibile, care se înţeleg sau se cearta

cu cei din jur, dar rămân totuşi în relaţii cu ei, acţionează asupra lor, suferă,

la rândule, acţiunea acestora. Suntem desigur înclinaţi să vedem în aceste

deosebiri doar cazurile individuale ale unor formaţii caracteriale particulare.

Cine are însă prilejul de a cunoaşte temeinic mulţi oameni va descoperi fără

dificultate că în privinţa acestei opoziţii nu e vorba de cazuri individuale

izolate, ci mai degrabă de atitudini tipice, mult mai generale decât poate

presupune o experienţă psihologică limitată. Într-adevăr, după cum s-a văzut

în capitolul precedent e vorba de o opoziţie fundamentală, uneori mai

acuzată, alteori mai estompată, întotdeauna însă vizibilă atunci când e vorba

de indivizi cu personalitate întrucâtva marcată. Astfel de oameni se găsesc

nu doar printre intelectuali, ci în toate straturile populaţiei, de unde faptul că

tipurile noastre apar atât la muncitorii şi ţăranii obişnuiţi, cât şi la

personalităţile cele mai diferenţiate ale unei naţiuni. Nici deosebirea dintre

sexe nu joacă vreun rol. Aceleaşi opoziţii se pot identifica şi la femei, şi

anume la femei aparţinând tuturor categoriilor sociale.

623. O răspândire atât de generală nu s-ar produce dacă ar fi vorba

de o chestiune de conştiinţă, adică de o atitudine conştient şi intenţionat

adoptată. Într-un asemenea caz atitudinea aceasta ar caracteriza o pătura

restrânsă a populaţiei, ai cărei membri ar fi cu toţii beneficiarii unei anume

educaţii şi instruiri. Or, lucrurile nu stau aşa, dimpotrivă, tipurile se

distribuie neselectiv. În aceeaşi familie, un copil este introvertit, un altul

extravertit. În consecinţă, tipul atitudinal, fenomen general şi aparent

întâmplător răspândit, nu poate fi rezultatul unei judecăţi sau intenţii

conştiente, ci îşi datorează probabil existenţa unei cauze inconştiente,

instinctive. Este posibil ca opoziţia tipurilor să aibă cumva un antecedent

biologic ca fenomen psihologic general.

624. Relaţia dintre subiect şi obiect este întotdeauna, din punct de

vedere biologic, un raport de adaptare, căci presupune că termenii săi au

unul asupra celuilalt efecte modificatoare. Aceste modificări constituie

adaptarea. Atitudinile tipice faţă de obiect sunt de aceea procese de adaptare.

Natura cunoaşte două căi fundamental diferite de adaptare care fac posibilă

persistenţa organismelor vii; una dintre ele este fecunditatea crescută, în

condiţii în care capacitatea de apărare şi durata de viată a individului sunt

relativ mici; cealaltă cale este înzestrarea individului cu tot felul de mijloace

de autoconservare în condiţii de fertilitate relativ scăzută. Această opoziţie

biologică îmi pare a fi nu doar analogon-ul, ci şi baza generală a celor două

moduri de adaptare psihologică a noastră. Aş vrea să mă limitez aici la o

indicaţie generală, şi anume la particularitatea introvertitului, pe de o parte,

de a se cheltui neîntrerupt şi de a se răspândi în toate, şi la tendinţa

introvertitului, pe de altă parte, de a se apăra de exigenţe exterioare, de a se

abţine pe cât posibil de la orice cheltuială de energie, legată direct de obiect

şi de a-şi crea, în schimb, pentru sine o poziţie cât mai sigură şi mai

puternică. Intuiţia lui Blake a denumit fericit aceste moduri ,,prolifie" şi

,,devouring type"*1. După cum arată biologia generală, ambele căi sunt

practicabile şi, în felul lor, eficiente, tot astfel şi atitudinile tipice. Ceea ce

una înfăptuieşte prin relaţii multiple, cealaltă realizează printr-un monopol.

625. Faptul că atitudinile tipice se manifestă ocazional la copii încă din

primii ani de viaţă ne face să presupunem că nu lupta pentru existenţă, în

accepţia curentă, este aceea care impune o anumită atitudine. S-ar putea

oricum obiecta, pe bună dreptate, că şi copilul minor, sugarul chiar, trebuie

să depună o prestaţie de adaptare psihologică, de natura inconştientă,

particularitatea influenţelor materne ducând la reacţii specifice la copil. Deşi

acest argument se poate raporta la realităţi incontestabile, el devine caduc

prin luarea în considerare a faptului, la fel de incontestabil, ca doi copii ai

aceleiaşi mame pot manifesta de timpuriu tipuri opuse, fără a se putea

constata cea mai mica schimbare în atitudinea mamei. Deşi n-aş vrea în nici

un caz să subapreciez importanţa incalculabilă a influenţelor părinteşti,

această experienţă ne obligă să tragem concluzia că factorul determinant stă

în dispoziţia copilului. Este de atribuit în primul rând dispoziţiei individuale

faptul că în condiţii exterioare foarte asemănătoare un copil preia un anume

tip, iar un altul, tipul opus. Fireşte, am aici în vedere doar cazurile care

evoluează în condiţii normale. În situaţii anormale, când este vorba de

atitudini extreme, deci anormale, la mame, pot fi impuse copiilor atitudini

relativ asemănătoare prin siluirea dispoziţiilor lor individuale care, dacă nu

ar fi intervenit influenţele exterioare anormale care să le tulbure, ar fi ales

poate un alt tip. Acolo unde are loc o falsificare a tipului, determinată de

influenţe exterioare, se produce mai apoi, frecvent, o nevroză vindecabilă

doar prin restabilirea atitudinii care corespunde în mod natural individului.

<Nota 1>Cf. § 526 din acest volum.<Nota 1>

626. În ce priveşte dispoziţia particulară, nu pot să spun decât că

exista probabil indivizi care fie dispun de o uşurinţa sau de o aptitudine mai

mare în a se adapta, fie suportă mai bine un mod sau altul de adaptare.

Raţiuni inaccesibile cunoaşterii noastre, în ultimă instanţă fiziologice, intră

aici probabil în joc. Această ipoteză îmi pare probabilă, deoarece am

constatat că răsturnarea tipului poate provoca, în anumite cazuri, tulburări

profunde în echilibrul fiziologic al organismului, ducând de cele mai multe

ori la o epuizare adâncă.